În căutarea dialogului pierdut cu Iranul

Au trecut aproape doi ani de când Barack Obama, senator de Illinois la acea vreme, anunţa că intenţionează să reia dialogul cu Iranul pentru a discuta probleme spinoase. Probleme care au fracturat, acum 30 de ani, relaţiile bilaterale dintre cele două ţări şi care frământă lumea întreagă de cel puţin şapte ani.

Aflat în campanie electorală, senatorul democrat Barack Obama a abordat cu mult tact exact subiectele care îi permiteau să se distanţeze net de politica lui George W. Bush.

Un exemplu: în vreme ce Bush plasa Iranul pe o "axă a răului", Obama şi democraţii săi s-au arătat dispuşi să ţină cont de raportul Comisiei Hamilton-Baker, care, la sfârşitul lui 2006, recomanda Washingtonului o apropiere de statele vecine Irakului, prin includerea acestora în politica regională strategică a Statelor Unite.

Recomandările Comisiei Hamilton-Baker, respectate

Chiar dacă în prim-planul comisiei Hamilton-Baker se aflau probleme aferente Irakului, pentru Obama era clar că America are motive suficiente să încerce relansarea discuţiilor cu Iranul. Rezolvarea problemelor bilaterale care datau din vreme şahului şi, mai ales, a diferendului atomic.

Strategia noului şef al Casei Albe nu a părut însă viabilă. Avansurile făcute Teheranului nu păreau câtuşi de puţin oportune în contextul alegerilor din Iran, cu atât mai puţin după urmările pe care le-au avut acestea.

Mai mult, din cauza presiunilor politice interne, preşedintele american a dat Iranului un ultimatum. Fie Teheranul reacţionează pozitiv la ofertele de dialog propuse de occidentali, fie ia în calcul înăsprirea sancţiunilor împotriva sa.

Sancţiuni dureroase

Mult mai dure decât cele aplicate de europeni, sancţiunile urmau să se răsfrângă asupra livrărilor de benzină, recte asupra rafinăriilor iraniene.

În pofida rezervelor de petrol, capacitatea rafinăriilor iraniene este mică, astfel că Teheranul este obligat să importe zilnic circa 120 000 de barili de benzină din străinătate. Benzina vine fie din China, mai mult sau mai puţin direct şi, mai nou, din Venezuela. Avertismentele au dat roade, astfel că Iranul a acceptat formal, în ultima clipă, dialogul.

Dialog care urmează să înceapă la Geneva. Nu bilateral, între Iran şi Statele Unite, ci între Iran şi grupul celor "cinci plus unu", membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU şi Germania.

Însă nu mai departe de acum câteva zile, Iranul a anunţat nu doar construirea unei noi centrale de îmbogăţire a uraniului, ci şi testarea cu succes a mai multor rachete, precum Shabab3 şi Sejjil, cu o rază de acţiune de 2000, respectiv 500 km.

Dovezi insuficiente?

Chiar dacă este vorba "doar" de atacuri verbale şi de ameninţări parţiale privitoare la urmările unui eventual atac venit dinspre Israel, situaţia nu este câtuşi de puţin favorabilă dialogului.

S-ar putea însă ca tocmai acesta să fie scopul exerciţiului iranian. Iranul vrea să dea dovadă de unitate atunci când vine vorba de sancţiunile internaţionale, făcând referire la dreptul său de a îmbogăţi uraniu, fără a însă a uită să menţioneze că nu intenţionează să producă sau să achiziţioneze arme atomice.

De altfel, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică nu a putut livra dovezi în acest sens, iar serviciile secrete americane au constatat la rândul lor că Teheranul renunţase la astfel de intenţii încă din 2003. Pe de altă parte, serviciile secrete occidentale şi Israelul nu par dispuse să creadă aceste lucruri şi solicită înăsprirea tonului cu Iranul.

Teheranul ar putea detensiona cel puţin parţial situaţia dacă ar permite accesul inspectorilor în noile facilităţi de îmbogăţire a uraniului şi dacă s-ar concentra în cadrul discuţiilor de la Geneva nu asupra criticilor aduse occidentalilor, ci ar lua în serios temerile străinătăţii.

Autor: Peter Philipp/ Vlad Drăghicescu
Redactor: Medana Weident