În căutarea omului providenţial

Dar e mai bună oare dictatura, decât democraţia? De la Churchill încoace se ştie bine că democraţia, aşa plină de carenţe cum e, „rămâne cea mai rea formă de guvernare. Cu excepţia tuturor celorlalte, inventate vreodată în istorie”.

Momentul în care marele om de stat şi-a formulat nemuritoarea reflecţie e semnificativ în sine. În 1945, premierul britanic tocmai învinsese în cel mai crunt război purtat vreodată de Regatul Unit: cel împotriva maşinăriei de război naziste. Cu toate acestea, Churchill fusese înlăturat de la şefia guvernului de către alegători. Reacţia lui nu e însă mai puţin semnificativă. „E dreptul lor să mă dea jos”, a spus Churchill, din baia în care-şi petrecea bună parte din timp. „Asta e democraţia”, a adăugat el textual, în ciuda dezamăgirii care-l cuprinsese.

Sistemele liberale occidentale n-au fost niciodată lipsite de adversari pe cât de numeroşi, pe atât de feroci. Unii dintre ei, precum Mussolini sau Hitler au reuşit chiar, vremelnic, să le distrugă. În special epocile de criză îi determină pe vrăjmaşii democraţiei să se înmulţească precum ciupercile după ploaie.

Dar succesul economic şi politic, care nu mai e un secret nicăieri în epoca informaţiei globalizate, a asigurat supravieţuirea ideii de democraţie. Nimeni n-a putut administra acestei idei lovitura de graţie. Fapt pentru care ea s-a re-ivit, după război, în forţă, instalându-se ferm în Germania, Japonia şi Italia, ţări cărora le-a garantat prosperitatea postbelică.

Şi cazul românesc e edificator. Trecută mai întâi, iliescist, prin faza ei „originală”,democraţia românească a făcut progrese remarcabile în faza negocierilor de aderare la NATO şi UE, precum şi, în special, după victoria "revoluţiei portocalii".

În adversitatea lor faţă de un preşedinte care a îndrăznit să condamne public comunismul, Traian Băsescu a fost în repetate rânduri acuzat de tendinţe antidemocratice, ba chiar că ar introduce în România o nouă dictatură. În mod paradoxal, această acuză, destinată să convertească la anti-băsescianism în special electoratul intelectual şi mediile de afaceri liberale, nu înseamnă mai nimic pentru o bună parte din populaţia României, care, icnind sub impactul crizei, a ajuns să regrete funesta „epocă de aur” ceauşistă.

Interesant e şi cazul Germaniei. O bună parte din electorat se arată profund nemulţumită de stilul prea puţin dinamic de conducere al cancelarului Angela Merkel. Aproape 20 la sută din electorat ar susţine un partid condus de Thilo Sarrazin, pe care Merkel şi elita politică germană l-au condamnat pentru ieşiri rasiste. Această elită a cerut şi salutat decizia demiterii lui Sarrazin din conducerea Bundesbank, după ce demnitarul social-democrat a publicat o carte care consideră că Germania se prosteşte şi se autodesfiinţează din pricina lipsei de integrare, a genelor şi a înmulţirii rapide a imigranţilor ei musulmani.

Sarrazin nu dispune încă de un astfel de partid. Dar confruntarea cu el a scos în evidenţă şi amplificarea clivajului existent între această elită politică şi o mare parte din electorat, în opinia căruia Sarrazin n-a făcut decât să pună degetul pe-o rană vie, pricinuită parţial de imigranţi, parţial de corectitudinea politică practicată de pătura conducătoare.

Sesizând acest divorţ, Merkel a cerut recent să nu se mai tabuizeze carenţele de integrare ale unei părţi a imigranţilor, precum şi delincvenţa din rândul tinerilor musulmani. Potrivit ei, problema s-ar putea soluţiona prin eliminarea unei educaţii neadecvate, insuficiente, ori absente.

În fapt, chestiunea e mai complexă. Dorul de o mână forte nu ocoleşte nici societăţile cele mai avansate. În Germania, criza, deşi depăşită, i-a determinat pe mulţi alegători să prefere lideri şi demnitari care promit soluţii rapide de ieşire din ceea ce nu puţini afirmă a fi „marasmul” economic şi moral al ţării. Că e vorba de economistul Friedrich Merz sau de recent eşuatul candidat la preşedinţia Germania, pastorul Joachim Gauck, ori, mai nou, de Thilo Sarrazin, aproape 65 la sută dintre cetăţenii germani vor să vadă la putere lideri carismatici, dotaţi cu un stil net mai activ şi mai dinamic decât al cancelarului.

Cu totul remarcabil e şi faptul că în favoarea lui Sarrazin se pronunţă aproape o treime din electoratul extremei-stângi germane. Ceea ce nu e de fapt de mirare, dată fiind catastrofala aderenţă la varii forme de stalinism şi naţional-comunism a acestui segment al populaţiei.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Robert Schwartz