În ce constă forţa Comisiei de la Veneţia?

Potrivit comunicatului oficial al instituţiei, Comisia urmează să examineze acele acte ale guvernului USL care au pregătit suspendarea preşedintelui şi organizarea referendumului de demitere. Este vorba în primul rând de Ordonanţa de urgenţă prin care a fost modificată legea Curţii Constituţionale, de Ordonanţa prin care a fost amendată legea referendumului şi de decizia de suspendare a Preşedintelui adoptată de Parlament.

Probabil că ambele părţi implicate în conflictul politic speră să obţină din partea Comisiei puncte de vedere care să-i confirme poziţiile. Opiniile acestui for nu sunt obligatorii asemeni unor directive ale Comisiei Europene, dar ele au avantajul de a conferi autoritate morală unei anumite soluţii juridice. Ideal era desigur ca forţele politice româneşti să fi cerut opinia Comisiei mai înainte de desfăşurarea conflictului în aşa chip, încât să fie evitată toată această stânjenitoare controversă externă, care nu a ţinut seama tot timpul de complexitatea situaţiei interne.

Comisia de la Veneţia nu are însă nicio putere intrinsecă. Autoritatea ei derivă din prestigiul cu care este investită. Numele ei întreg este „Comisia europeană pentru democraţie prin drept”, îşi are sediul la Veneţia şi este un organ consultativ independent care funcţionează sub autoritatea simbolică a Consiliului Europei. Fiecare stat membru al Consiliului Europei are reprezentanţi în Comisia de la Veneţia, dar aceştia nu acţionează în numele statelor care i-au desemnat, nu au niciun mandat naţional sau partinic, activând exclusiv în nume propriu. De exemplu din partea României fac parte din Comisia de la Veneţia, Lucian Mihai, profesor de drept la Universitatea din Bucureşti şi fost preşedinte al Curţii Constituţionale, iar ca membru supleant, secretarul de stat din MAE, Bogdan Aurescu, „eroul” campaniei pentru Insula Şerpilor.

În consecinţă, opiniile Comisiei de la Veneţia nu vor putea rezolva situaţia politică românească, cu atât mai mult cu cât ele vor apărea post-factum, dar vor contribui cu siguranţă la limpezirea conceptuală a situaţiei şi la o mai bună formulare a argumentelor politice.

Delegaţia Comisiei a sosit în România pentru a strânge informaţiile necesare şi pentru a se întâlni cu persoanele relevante, dar nu se ştie când va emite punctul său de vedere. Ceea ce ştim deocamdată poate fi extras şi dedus din jurisprudenţa bogată a acestei Comisii, dar cu siguranţă că aceste extrapolări nu vor putea substitui o opinie referitoare la situaţia constituţională concretă a României.

Totuşi unele aspecte pot constitui de pe acum o bază de discuţie. Se ştie, bunăoară, că în „Codul de bune practici în materie de referendum”, adoptat la cea de-a 19-a reuniune la 16 decembrie 2006, cvorumul nu este deloc recomandat din două motive expuse cu limpezime: a. „un cvorum (prag, procentaj minimal) de participare îi asimilează pe cei care se abţin cu partizanii votului negativ; b. un cvorum de aprobare (acceptarea de către un procentaj minimal din numărul alegătorilor înscrişi) riscă să creeze o situaţie politică dificilă în care proiectul este adoptat cu o majoritate simplă, inferioară însă cvorumului (pragului) necesar.”

Putem remarca, deocamdată, că una din aceste situaţii nerecomandate s-a regăsit în referendumul de demitere organizat în această vară. Iar cât priveşte „situaţia politică dificilă” care s-a creat după invalidarea referendumului, România poate fi obiectul unui excelent studiu de caz.