În ce mai cred românii?

România este ţara europeană în care se efectuează cele mai multe avorturi, deşi preoţii predică împotriva acestui act. România este ţara în care, conform statisticilor Eurodata, doar 3% dintre români mai ţin post, deşi tradiţia ortodoxiei ţine la respectarea acestor reguli.

Deşi mulţi dintre teologii români pun în centrul unei vieţi creştine milostenia, clericatul acceptă într-un an de criză darul a 13 milioane de euro din bugetul ţării pentru a-şi clădi biserici din piatră.

În România valorile tradiţionale ale familiei sunt asumate şi predicate, dar la marşurile pro-familie nu se adună mai mult de 300 de oameni, iar Patriarhia îi mustră pe aceşti creştini la un loc cu necredincioşii care mărşăluiesc la coloratele parade gay.

În Facultăţile de Teologie chiar şi unii dintre cei mai înalţi păstori s-au molipsit de păcatul simoniei, dar studenţii teologi nu reacţionează, lăsând dezvăluirile reparatorii în seama presei.

În şcolile ţării cu 99,8% dintre locuitori creştini religia este o materie opţională, iar vârsta medie a începerii vieţii sexuale s-a stabilizat în jurul a 17 ani.

”Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului” este una dintre poruncile Decalogului, dar deşi la nivel declarativ Dumnezeu este foarte important în viaţa a 84% dintre români, doar 28% dintre ei îşi reamintesc să meargă în fiecare duminică la Biserică (datele sunt citate dintr-un studiu al Metro Media Transilvania, efectuat în 2006).

După ce criterii poate fi apreciat cât de creştin sau cât de păgân este un om? Suntem educaţi în spiritul unei epoci relativiste în care toleranţa reprezintă virtutea supremă şi de aceea suntem tentaţi să dăm un răspuns în ton cu vremurile: fiecare dintre noi este păcătos şi nimeni nu este vrednic să ridice piatra. Cu toate acestea, în Noul Testament se răspunde foarte clar la această întrebare: „după cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă”. Confundăm adesea iubirea cu toleranţa. Toleranţa ştie să închidă un ochi în faţa adevărului de dragul bunei-convieţuiri, dar iubirea, deşi iertătoare, nu se sfieşte să pună degetul pe o rană deschisă în trupul adevărului.

În România s-a scris de multe ori despre problemele Bisericii Ortodoxe. Stilourile erau înmuiate fie într-un elan critic fără discernământ, fie într-un stil defensiv complet lipsit de nuanţe. Prea puţini s-au aplecat însă asupra realităţii: societatea românească nu mai este creştină decât la nivel declarativ. Chiar şi când este vorba despre aspiraţiile tinerei generaţii, idealurile consumiste le-au înlocuit deja pe cele specifice vieţii creştine. În realitate, în trupul poporului român mai rezistă doar firicele firave ale duhului creştin. Restul este doar reprezentarea unei frumoase dorinţe.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu