În procesele de corupţie instanţele amînă pronunţarea

Procedurile legate de imunitatea parlamentarilor au fost primele care au împiedicat, uneori ani de zile, începerea unor astfel de procese. Odată ajunse în instanţă, procesele demnitarilor au intrat în cursul bine cunoscut al tergiversărilor bazate pe chichiţe avocăţeşti, pe stabilirea termenelor de judecată chiar şi la o jumătate de an, pe neprezentarea repetată a acuzaţilor etc.

În urmă cu doi ani, la unul din procesele sale de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Adrian Năstase declara cinic ziariştilor, după încheierea şedinţei de judecată: "Ne vedem la acest proces în următorii nouă-zece ani."

Înclin să cred că nu era o glumă. Fostul prim ministru al României ştia bine ce spune.

Fac aici o remarcă: marile dosare de corupţie ale politicienilor sînt mult mai mediatizate în faza de urmărire penală, decît după ce acestea ajung pe rolul instanţelor de judecată.

Firesc ar fi ca tocmai judecarea cauzei în care este acuzată o persoană publică să prezinte mai mult interes pentru opinia publică, deci şi pentru presă, şi nu urmărirea penală.

Dar lucrurile nu se petrec astfel dintr-un motiv pe cît de uşor de bănuit, pe atît de grav: presa şi opinia publică în general au ajuns să creadă că marile dosare de corupţie nu vor duce niciodată la condamnarea unor politicieni cu mare influenţă, fie ei din rîndul opoziţiei sau din rîndul puterii.

Puterea se schimbă, dar complicităţile sînt transpartinice. Iar aceste complicităţi funcţionează inclusiv printre unii judecători şi procurori. Şi aici goana după funcţii este la fel de prezentă ca şi în alte medii profesionale.

O funcţie în magistratură nu înseamnă doar venituri salariale mai mari, ci mai ales putere de influenţă în actul de justiţie, deşi auzim tot timpul că judecătorii şi procurorii sînt liberi, indiferent de poziţia lor în sistem.

Sînt dosare în instanţă care au o "longevitate" de cinci-şase ani, imposibil de explicat, oricît de complicate ar fi acestea. Printre cei judecaţi îi găsim pe Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, Marian Oprişan, Radu Mazăre, Gheorghe Falcă şi mulţi alţii.

Întrebare: cum se face că nici unul dintre cei numiţi nu a fost găsit nu vinovat, ci nevinovat, în atîţia amar de ani, pentru ca procesul să se încheie? Nu e logic să ne spunem că vina există, dar instanţele tot amînă pronunţarea?

Mica reformă în Justiţie nu funcţionează, deşi legea a fost concepută tocmai pentru eficientizarea actului de justiţie. Se pare că rezistenţa la reformă este şi în sistemul judiciar la fel de mare ca şi printre funcţionari, poliţişti, în sănătate sau educaţie.

Autor: George Arun
Redactor: Petre M. Iancu