În timp ce britanicii votează

Toată lumea este la București împotriva Brexit-ului. Nici nu este de mirare. La nivel popular, oamenii se tem că piața muncii se va îngusta, deși ea se va îngusta și în cazul rămânerii. Iar la nivel politic, deși opiniile sunt uneori diferite, ele converg: e mai bine cu Marea Britanie decât fără ea. Dacă îi întrebi pe liderii politici de ce, răspunsurile nu sunt însă prea clare.

Impresia noastră este că opțiunile politice românești acoperă, de fapt, mai multe atitudini diferite. Prima este conformismul european, o poziție extrem de răspândită. Este încă valorizant aici în estul Europei să te declari eurofil, ceea ce corespunde sentimenului public că admiterea României în UE nu a fost o decizie măsurată și dezbătută, ci o formă de promovare istorică care a transgresat propriile voințe. A doua poziție este un atașament concret la UE, înțeles ca debușeu pentru o mare masă de șomeri potențiali. Politicienii cinici au încurajat mereu această perspectivă, conștienți că pe termen scurt vor putea trage mari foloase.

De alfel, tot timpul entuziasmul pentru Europa a fost mai mare aici în Răsărit decât în Occident, tocmai pentru că era percepută nu ca formă de asociere politică, ci ca o treaptă ontologică superioară, de unde și apelurile insistente pentru ”europenizarea ” României. Criticile mai curând sporadice la adresa Europei și pozițiile suveraniste au fost ele însele delegitimate de pe aceleași poziții. În linii mari s-a spus mereu că România nu poate fi suverană (în mod real și nu declarativ!) deoarece e prea săracă și nu are nici suficiente resurse umane să-și întrețină dreptul de a decide și, nu în ultimul rând, că suveranitatea ar însemna o teribilă regresiune. Există desigur o luciditate incontestabilă în aceste poziții, dar și un cert dispreț de sine. Prin urmare, dacă Europa este treapta mai înaltă la care a parvenit România sau cea care îi asigură subzistența, ea nu poate fi pusă în discuție și cu atât mai puțin denunțată.

Interesant este că nici aceia care nu abandonează subiectul suveranității, luându-l în serios cel puțin în dimensiunea sa relativă, nu ajung să denunțe Europa, care rămâne pentru ei forma supremă de socializare. S-a glosat enorm pe tema sloganului de campanie al PSD la precedentele alegeri europene (”mândri că suntem români”), dar cei mai mulți au greșit când au vorbit de resuscitarea naționalismului. În realitate sloganul afirma, în subtext, că românii nu au a se rușina de ei înșiși, căci sunt asemenea tuturor europenilor. Prin urmare nu era vorba de a afirma o superioritate, ci de a revendica o egalitate. Europa rămânea elementul principal de referință.

În acest context psihologic, eurofilia românilor e ceva inconturnabil, chiar dacă occidentalii nu se simt întotdeauna flatați de acest tip de atașament. Răceala francezilor față de avansurile ”fraților de gintă latină” e poate cea mai bună dovadă.

Este prin urmare greu să aduci dezbaterea despre Europa pe teren românesc. O dezbatere este însă posibilă, dar ea nu poate avea loc decât la nivelul celor inițiați în politică. De pildă s-a susținut că plecarea Marii Britanii ar slăbi partida proatlantistă din Europa și că Rusia ar câștiga astfel avansuri periculoase. Este filonul atlantist radical din politica românească, care suspicionează mereu Berlinul că ar căuta conivențe cu Moscova pe la spatele Washingtonului.

Nu e clar dacă aceste poziții sunt sponsorizate direct de emisarii SUA sau dacă sunt expresii ale excesului de zel. În ciuda faptului că Germania (așa cum s-a străduit din nou și președintele Joachim Gauck la București) a dat asigurări de loialitate față de politica unită a Occidentului, proamericanii își continuă insinuările. De altfel, candidatul Klaus Iohannis fusese, la rândul său, evaluat în campania electorată prezidențială cu aceeași măsură și pe baza acelorași supoziții: va face el politica germanilor? Cu subânțelesul: îi va trăda pe americani, făcând jocul Rusiei? Prin urmare, în opinia acestora, Marea Britanie ar fi garanția că SUA vor reuși pe mai departe să influențeze decisiv politica europeană.

Dar împotriva Brexit-ului se pronunță și aceia care fără să aibă această obsesie a securității și pericolului rusesc se preocupă de echilibrul vocilor în sânul Uniunii Europene. Marea Britanie a fost mereu o voce critică și distinctă, una care a ținut loc de opoziție într-un sistem politic ca cel european, bazat pe majorități largi și consens. Țările mici și cu spiritul dezvoltat al propriei autonomii de judecată ca Ungaria speră din tot sufletul ca Marea Britanie să rămână, căci ea poate fi protectoarea disidențelor. În România cei care gândesc la rândul lor că unanimismul european ar putea fi sufocant sunt destul de puțini, dar mizează la rândul lor pe Marea Britanie.

Cât despre euroscepticism, care nu are o expresie politică vizibilă și semnificativă, vom vorbi altădată.