Încotro se îndreaptă Turcia

Preşedintele în funcţie, Ahmet Necdet Sezer, s-a opus deja prin veto acestei inţiative, dar acum, cabinetul de la Ankara îi înaintează din nou proiectul legislativ spre promulgare, fără a fi adus vreo modificare în text. O nouă respingere de către preşedinte ar însemna, conform constituţiei, organizarea unui referednum pe această temă, care ar putea avea loc pe 22 iulie, odată cu alegerile parlamentare anticipate.

Datul din cap este cea mai frecventă reacţie a observatorilor interni sau internaţionali, atunci când sunt întrebaţi de evoluţiile politice din Turcia. Şi guvernul religios-conservator al premierului Erdogan a făcut aceeaşi greşeală, pe care au făcut-o de decenii toate cabinetele de la Ankara. Totul merge bine, economia este pe drumul cel bun, inflaţia sub control, investitorii au încredere să intre pe piaţă. Dar brusc, căruţa se împotmoleşte în noroi, în loc să meargă la turaţie maximă pe autostrada asfaltată care duce la o dezvoltare ai bună pentru ţară şi popor.

Cu o majoritate de două treimi în parlament, dar care reflectă sprijinul a numai o treime din populaţie, primul ministru nu a făcut un serviciu ţării sale. Nu a fost nici o încercare de a lărgi susţinerea planurilor sale, de a face compromisuri pentru a ajunge la un numitor comun. În schimb, Erdogan şi-a măsurat forţele cu fiecare ocazie cu adversarii săi politici şi cu armata, care este cel mai aprig apărător al separării staului de religie.

Că preşedintele Sezer a refuzat proiectul de modificare a Constituţiei, era de prevăzut. Că Erdogan se confruntă cu o opoziţie puternică la planurile sale este o consecinţă a întăririi fronturilor dintre religioşi şi laici. Un bun premier ar fi întrezărit tensiunile existente acum, şi şi-ar fi scutit ţara de o situaţie complicată, chiar dacă modul său de acţiune este formal democratic. Dar democraţia este un bun mult prea preţios pentru a-l periclita cu atâta uşurinţă. Cine umblă atât de neglijent cu democraţia, trebuie să accepte şi întrebarea: „Oare a înţeles într-adevăr ce înseamnă democraţia?“

Partidul pentru dreptate şi dezvoltare al premierului Erdogan ar fi trebuit să aştepte votul populaţiei din 22 iulie, înainte de a introduce un sistem prezidenţial, şi de a slăbi astfel guvernul şi parlamentul. În schimb, polarizarea a oferit armatei din nou posibilitatea de a se prezenta drept salvator în situaţia de criză.

Între timp, statul major turc a decis să închidă toate centrele de recuperare, toate bazele armatei, şi şi-a îndemnat ofiţerii şi soldaţii să se ducă la vot. Decizia serveşte şi drept semnal transmis tuturor laicilor, de a-şi planifica vacanţele corespunzător. Dacă Erdogan se întoarce în plen cu o majoritate comfortabilă, nimic nu-l va putea împiedica să se instaleze în fotoliul prezidenţial prin mijloace democratice.

Recentele atentate cu bombă de la Ankara, asasinatele împotriva creştinilor şi a intelectualilor, situaţia explozivă de la graniţa cu Irakul şi posibilitatea unei operaţiuni transfrontaliere masive împotriva separatiştilor kurzi, nu fac altceva decât să mai ofere un as în mânecă naţionaliştilor.

Turcia ar fi avut nevoie de o coaliţie transpartinică democrată, dar Erdogan a ratat şansa. Iar de la victoria în alegeri a lui Nicolas Sarkozy în Franţa, numărul ţărilor care văd o apropiere între UE şi Turcia lui Erdogan a scăzut din nou. O Uniune Europeană despre care din ce în ce mai mulţi turci nu mai vor să audă, şi de la care nu mai aşteaptă nimic...