Îngerul foamei, triumful memoriei şi al literaturii

Întîmpinat elogios la apariţie, cu un titlu poetic, aproape intraductibil, altul poate decît „Îngerul foamei”, epuizat imediat după ce s-a aflat că Herta Müller este laureata premiului Nobel pentru Literatură, în curs de masivă reeditare, romanul „Atemschaukel” constituie, prin transfigurarea poetică a suferinţei,o piatră de hotar în literatura Gulagului.

„Frigul este mai rău decît foamea”, „vîntul este mai rece decît zăpada”, „un cartof fierbinte este un pat cald” - sunt propoziţiile „criptice” pe care de mai bine de 50 de ani, Hertei Müller i-a fost dat să le audă rostite, invariabil, de mama sa. Simplele enunţuri, repetate pînă la saţietate, au ritmat memoria scriitoarei într-atît încît au devenit un fel de leit-motive de profunzime ale romanului.

Cartea este povestea tînărului Leo Auberg, un fel de alter-ego al poetului Oskar Pastior, care la vîrsta de17 ani este deportat, în ianuarie 1945, într-un lagăr sovietic de muncă din Ucraina. Întîmpină cu o seninătate curioasă călătoria ce-l aşteaptă, nu ştie cum şi cînd se va sfîrşi aventura, dar îi poartă noroc convingerea încurajator mărturisită a bunicii „Ştiu că te vei întoarce”.

Tot ce ia la drum, poartă cu sine, şi în sine. Restul lucrurilor îşi află locul în cutia de piele a unui gramofon, cu funcţie de valiză. Avuţia sa interioară, ascunsă, este cea care îl va ajuta să înfrunte frigul, foamea, murdăria, răutăţila mărunte şi ticăloşiile unor semeni, complicităţilor ruşinoase. Forţa imaginaţiei, spiritul de observaţie, atitudinea reflexivă în faţa celor mai umile elemente ale realului, îi protejează puritatea şi atunci cînd traversează bolgiile infernului concentraţionar.

Romanul „Atemschaukel”, despre care s-a afirmat că le-ar fi „tăiat criticilor răsuflarea”, pare a fi şi un manual poetic de salvare a demnităţii umane, în cele mai cumplite împrejurări, o carte comparabilă, ca idee, cu „Jurnalul Fericirii” a lui Nicolae Steinhardt.

Geneza romanului, a cărui gestaţie avea să dureze trei ani, Herta Müller a explicat-o la scurtă vreme după moartea poetului Oskar Pastior, în toamna anului 2006 în paginile cotidianului NEUE ZÜRCHER ZEITUNG.

Ca şi mama autoarei, originară din Banat, marele poet german născut la Sibiu a fost deportat, împreună cu zeci de mii de etnici germani, din România, în lagărele sovietice de muncă. Herta Müller reface traseul acestui calvar, tabuizat în perioada comunismului în România şi prea puţin evocat în Germania. Ce s-a întîmplat după decesul prietenului, relatează Herta Müller concis, tăios şi tulburător, în postfaţa romanului.

Păşind împreună pe urmele trecutului, autoarea asistă la spectaculoasa întinerire a vîrstnicului ei prieten: este cînd melancolic şi vesel, cînd cosmopolit şi provincial, direct şi discret, în felul său inimitabil, hrănindu-şi sufletul cu amintiri, cum singur mărturisea.

Detaliile celor cinci ani petrecuţi în lagărul situat între Dnjepropetrowsk şi Donezk, în bazinul carbonifer Donbass, atît de bine conservate în memoria poetului, fantasmele foamei, frigul, ritualurile mecanice ale istovitoarei munci, personajele care populau dezumanizantul spaţiu concentraţionar, lumea minerală şi cea vegetală, materia umilă, îmbrăcămintea, puţinele obiecte luate cu sine, transformate de dor şi depărtări în totemuri, se transfigurează în cea mai densă materie poetică în romanul Hertei Müller.

În capitolul intitulat Despre fericirea din lagăr, pe alocuri un adevărat poem în proză, disocierea dintre nivelul senzitiv-gustativ (Mundglück) şi cel intelectual (Kopfglück) de percepere a realităţii, dispare prin contopire, dar de 60 de ani, de cînd s-a întors, Leo Auberg ştie că revenirea lui acasă nu poate zăgăzui fericirea din lagăr, care cu foamea ei muşcă şi azi miezul fiecărui sentiment.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz