Între restauraţie şi modernizare

Un drum lung s-a încheiat. Un drum, pe care Karol Wojtyla a mers curajos până la capăt. Un Papă, care a ştiut să se servească de mass-media şi care a apreciat manifestaţiile în masă. Până la ultima suflare. O atitudine de neclintit, care nu s-a bucurat mereu de aprecierea deplină a credincioşilor, dar care corespunde consecvenţei filosofiei sale. Pentru Ioan Paul al II-lea funcţia sa nu a fost nicicând o simplă misiune de reprezentare simbolică a celei mai mari comunităţi religioase din lume, ci el a considerat mereu datoria sa aceea de a păşi pe urmele Apostolului Petru. Astfel, şi-a asumat obligaţiile de serviciu până în ultima clipă, însufleţit de ferma sa convingere că Dumnezeu singur îl poate absolvi de funcţia pe care i-a încredinţat-o.

Nici un alt conducător religios, şi cu atât mai puţin nici un lider politic al secolului trecut sau prezent, nu s-a bucurat de o asemenea adâncă apreciere dincolo de hotarele geopolitice şi religioase, ca Ioan Paul al II-lea. El s-a distins în calitatea sa de conducător religios prin vizionarismul său nevizionarist al unei societăţi cu faţă umană. Suveranul Pontif din Polonia a fost cea mai înaltă instanţă morală a civilizaţiei moderne, o civilizaţie care şi-a pierdut însă suportul etic.

Karol Wojtyla este primul Papă care s-a implicat în mod activ în politică, mediând cu succes în nenumărate conflicte. Armele sale au fost – pe lângă instrumentele diplomaţiei Vaticanului – cuvintele. Iar cheia succesului său a fost integritatea morală, bazată pe etica creştinismului. Incoruptibilitatea sa consecventă a avut efectul aproape chiar al unei coruperi prin convingere, iar aceasta într-o epocă în care nimic nu mai pare a fi de neclintit. Spiritul său deschis şi direct a fascinat întregul mapamond. De la Mihail Gorbaciov şi Fidel Castro până la Yasser Arafat şi George W. Bush – toţi aceşti oameni mari ai vremurilor noastre păreau neînsemnaţi lângă el.

Cât despre biserica sa – a condus-o în stil autoritar timp de un sfert de veac. Iar severitatea orientării sale morale i-a atras multe critici şi nenumăraţi adversari. „Anacronic”, l-au denumit ei, revoltându-se împotriva sonducerii sale centraliste şi a oprimării – atât a libertăţii de expresie cât şi a posibilităţii de a permite participarea tuturor la luarea deciziilor. A fost Ioan Paul al II-lea un Papă contradictoriu?

Nu, ambivalenţa lui Ioan Paul al II-lea a fost consecinţa directă a consecvenţei sale. Căci principiul său suprem era acela că demnitatea umană rezultă din relaţia omului cu Dumnezeu. Astfel, biserica sa s-a aflat în slujba propăvăduirii acestei convingeri. Iar cheia capacităţii de înţelegere a finţei umane şi a lumii sale înconjurătoare, consta pentru el în tradiţia religioasă. De aceea, el nu a putut permite relativizarea celei mai mari instituţii educaţionale din lume, numită adesea şi „cea mai veche firmă din lume”, conştient fiind că asemenea intervenţii cer adesea un preţ scump. Astfel, conservatorul Papă polonez s-a decis, încă de la începutul Pontificatului său, pentru Restauraţie în cadrul bisericii.

Măreţia Papei Ioan Paul al II-lea a constat în capacitatea sa de a recunoaşte în spirit vizionar semnele timpului şi de a scrie istorie ca nimeni altul din precedesorii săi. Alegerea sa în 1978 a avut drept consecinţă prăbuşirea blocului comunist. Ioan Paul al II-lea s-a angajat cu fermitate împotriva asupririi, a privării de libertate, a încălcării drepturilor omului, militând pentru pace şi împotriva războiului. Până la ultima suflare. Critica sa adusă capitalismului occidental a fost pe atât de neînduplecată pe cât a fost de sinceră şi emoţionantă mărturisirea păcatelor bisericii de-a lungul timpului – celebra „Mea culpa”.

Chiar dacă reacţiile opiniei publice faţă de pontificatul său sunt amestecate, un lucru este cert: Ioan Paul al II-lea a intrat în istorie drept un Papă al superlativelor, drept un urmaş vizionar şi de neclintit al Apostolului Petru. Şi, pentru a încheia cu cuvintele unui scriitor italian: „Un om foarte mare printre cei mai mari ai acestei lumi”.