Între un trecut care ne-a urîţit şi un prezent care ne învrăjbeşte

Înţeleg că e vorba de un proiect european care a început în Italia, iar la noi se desfăşoară în colaborare cu două organizaţii nonguvernamentale. Proiectul urmăreşte implicarea elevilor din clasele de gimnaziu şi din primele clase de liceu în chestiunile legate de buna gospodărire a oraşelor şi comunelor lor. Aşa mi-a venit ideea fabulei de azi.

Iar acum, pentru că tot am fost amânaţi pînă în octombrie pentru o decizie finală privind integrarea noastră în Uniunea Europeană – fapt de altfel previzibil şi după părerea mea binemeritat –, îmi pun din nou o întrebare pe care mi-am mai pus-o, şi anume: „De ce spiritul civic, spiritul comunitar sunt cuvinte care ar putea lipsi fără probleme din limbajul curent al românilor? Desigur că o parte însemnată din răspuns se află în felul cum am trăit o jumătate de secol de comunism: cu frica de informatori, de organele partidului, de miliţieni – în general cu o frică generalizată de celălalt. Apoi, milioanele de ţărani aduşi de regimul comunist la oraş au venit şi ei cu mentalitatea lor, care probabil că a rămas şi în ziua de azi neschimbată în cartierele muncitoreşti, şi nu numai. Pentru că ţăranul, devenit orăşean, şi-a păstrat obiceiul să-şi vadă de ograda lui, fără să-l intereseze problemele comunităţii.

Şi totuşi nu putem, nu ne dă nimeni acest drept să ne scuzăm de fiecare dată prin cei cincizeci de ani de comunism. Eşecul spiritului comunitar din ultimii aproape şaisprezece ani eu cred că vine din urîţenia din noi şi din urîţenia din jurul nostru. Care se manifestă cel mai adesea prin invidie şi dispreţ, dar mai ales prin indiferenţă. Semănăm cu locurile, cu spaţiile urîte în care trăim sau, altfel spus – şi cred că aşa e mai aproape de adevăr –, locurile în care trăim sînt după chipul şi metehnele noastre. Explicit, noi le-am dat urîţenia noastră, pentru a nu avea cumva dureri de cap că se poate şi altfel. Sîntem, de aceea, disproporţionaţi unii faţă de alţii, despărţiţi şi chiar învrăjbiţi de scopuri şi sensuri atît de diferite în viaţă, încît pare că ne-am întors cumva înainte de 1989, cînd reuşiserăm de bine de rău să ne alegem cei care aveam cîte ceva de făcut în viaţă prin propriile puteri, de cei care îşi trăiau viaţa pe credit: de la partid, de la securitate, miliţie, presă, fabrici şi uzine, şcoli şi instituţii de cultură şi chiar de la Biserică. Acum, vorbim în continuare pe la colţuri, pentru că nu ne-am asumat nici în comunism şi nu ne asumăm nici acum să vorbim şi să acţionăm împreună.

Sentimentul că facem parte dintr-o comunitate, că participăm la viaţa şi problemele ei nu cred că l-am mai trăit din 1990, odată cu manifestaţia din Piaţa Universităţii. Dezertarea multora dintre noi de la spiritul comunitar probabil că s-a datorat şi eşecului acelei mişcări de masă, altfel spus, fraudării puterii politice în mai 90 de către Iliescu şi partidul său.

Numai că între timp românii s-au mai deşteptat, sînt mai greu manipulabili de actorii politici, oricare ar fi aceştia. De aceea rolul organizaţiilor civice ar putea fi mult mai serios în activarea şi formarea spiritului comunitar. Numai că militantismul acestor organizaţii, al celor mai multora dintre ele este la fel de găunos ca şi al apostolilor politici.

Necazul, aşa cum i-am spus şi fetei mele celei mari, este că ne dorim în proporţie de masă integrarea într-o Europă Comunitară, dar nu sîntem în stare să fim împreună la noi acasă.