Şantajul cu gazul

Că nu se poate acorda încredere unui armistiţiu dintre cele mai fragile reiese clar din analiza substratului real al unui conflict, care nu priveşte doar Ucraina şi Moldova pe de o parte, şi Rusia pe de alta, ci întreaga comunitate internaţională şi în special UE.

Fiindcă nu poate pluti nici o îndoială asupra caracterului politic al deciziei ruseşti de liberalizare subită a gazelor. Pipăratul preţ al pieţii pretins unor ţări sărace lipite, care au hotărît totuşi să se desprindă de sub tutela rusească şi să se orienteze spre apus nu loveşte doar direct şi cu maximă cruzime în interesele acestora, ci reprezintă o discriminare făţişă, devreme ce scumpirea de ,3,4 sau 5 ori a gazului metan livrat de Gasprom n-ar fi afectat decît Kievul şi Chişinăul şi cîtuşi de puţin dictatura pură şi dură din Belarus – una obedientă pînă la îngreţoşare faţă de Kremlin.

Acestea fiind spuse, e la fel de limpede motivul pentru care Rusia lui Putin nu şi-a putut impune revendicările maximaliste. Pe lîngă capacitatea Ucrainei de a se autoservi din conductele transportînd gazul metan exportat în Europa apuseană, (Moldova are o situaţie mai puţin fericită) Rusia ştie că nu poate miza unilateral şi pînă în pînzele albe pe atuurile ei energetice şi e silită să ţină totuşi seama de opinia publică occidentală. Graţie Germaniei lui Schroeder Moscova şi-a văzut visul cu ochii şi a preluat de la 1 ianuarie preşedinţia grupului G-8, un club select în care, ca stat lipsit de o democraţie reală, ba chiar pornit hotărît pe drumul restaurării celui mai arbitrar autoritarism n-a avut de fapt nicicînd ce căuta. Fapt remarcat just de congresmenii americani, care au adoptat decizia de a-i solicita preşedintelui Bush să intervină pentru expulzarea Moscovei din elita organizată a statelor industrializate occidentale. De subliniat, că în runda celor 8 se va dezbate anul acesta cu prioritate subiectul energetic, o temă de importanţă strategică pentru economia globală.

Toate acestea au obligat administraţia moscovită să dea curs repetatelor cereri vesteuropene şi americane de dezamorsare a litigiului cu Ucraina, în ciuda presantei dorinţe a lui Putin de a pedepsi în fine conducerea portocalie de la Kiev.

Şi motivul pentru care concesiile ruseşti nu pot fi cotate decît ca o vremelnică încetare a focului e limpede ca bună ziua. Declanşat în fapt de obsesiva, dar nu întru totul neîntemeiata impresie a Rusiei, că prin extinderea alianţei nordatlantice şi a Uniunii Europene federaţia e pe cale de a fi înconjurată şi supusă unui asediu, fie şi „moale”, războiul gazelor, pare a considera Putin, poate aştepta vremuri mai bune şi reluarea lui cu spor în condiţii optime. Intr-adevăr, şantajul rusesc poate fi repus oricînd pe tapet. La urma urmei, Germania – cea mai puternică economie europeană - e livrată pe termen mediu şi lung exporturilor de gaz din Rusia, devreme ce sub Gerhard Schroeder, Republica Federală a adoptat controversata decizie de a renunţa la energia ei nucleară. Ceea ce scoate în evidenţă cît de vulnerabilă a devenit între timp Uniunea Europeană în ansamblul ei.

Că un concern de stat rusesc pune capăt de revelion livrărilor de gaz către Ucraina e una. Cu totul alta că riscă să sufere de pe urma gîlcevii restul Europei. Semnificativ e şi faptul că un fost cancelar german, precum Gerhard Schroeder preia multiple sarcini lucrative cu impact major asupra întregii afaceri. Schroeder n-are de gînd să-şi epuizeze talentele variate ca simplu orator. El va prelua şi o misiune la Ringier, (aceiaşi buclucaşă editură care a dat atîtea bătăi cap redactorilor de la Evenimentul Zilei în vremea campaniei electorale din 2004, cînd alt prieten politic al lui Schroeder şi al lui Adrian Năstase, în speţă, Bodo Hombach, de la editura WAZ era masiv criticat pentru o prezumtivă tentativă de atenuare a criticilor antipesediste ale României Libere). Pînă aici nimic de obiectat. Dar, ca şi ca şi cum toate acestea nu i-ar fi fost de ajuns, ex-cancelarul îşi mai asumă şi funcţia de şef al consorţiului ruso-german care construieşte gazoductul din Marea Baltică – o extensie a Gasprom cu implicaţii mari asupra estului continentului. Ceea ce e de natură să ridice grave semne de întrebare nu doar referitoare la integritatea fostului şef al executivului german, ci şi cu privire la măsurile pe care ar fi trebuit să le ia şi ar mai putea să le adopte occidentul spre a-şi asigura independenţa energetică de o Rusie din ce în ce mai imprevizibilă şi periculoasă.

Or, într-o lume globalizată, masiv ameninţată de terorismul islamic, trecută prin şocul petrolier al şantajului arab din anii 70 şi confruntată cu epuizarea galopantă a resurselor convenţionale nu poate fi decît o himeră orice propunere de soluţionare a problemei, care ar face abstracţie de aportul reactoarelor nucleare, atît de dispreţuite de fostul guvern Schroeder. Văzute din acest unghi, criza declanşată de conflictul ruso-ucrainean poate reprezenta o şansă majoră. Dacă occidentul – sau ce a mai rămas din el după atentatele de la 11 septembrie 2001 – se va trezi la timp şi va adopta demersurile necesare s-ar putea ca şi Rusia să revină într-un tîrziu la sentimente mai bune şi să înţeleagă că, în afara democraţiei, a statului de drept şi a bunei vecinităţi nu prea are alternativă.