Şapte. Femei, destine, lumi.

Mo Sochua. Mukthar Mai. Farida Azizi. Inez McCormack. Hafsat Abiola. Anabella de Leon. Marina Pisklakova. Vin din ţări în care eşti învăţat de mic să nu visezi. Cele şapte personaje din piesa-documentar regizată de Hedda Krausz Sjörgen, de la Compania Naţională Suedeză de Teatru Nomad, nu au pierdut timpul visându-şi viaţa, ci au pornit să-şi trăiască visele.

Mukthar Mai s-a născut într-un colţ sărac şi fundamentalist din Pakistan. Era analfabetă. A fost violată şi umilită în satul ei. În loc să-şi poarte umilinţa, s-a revoltat. A dat în judecată satul, a câştigat procesul şi, în loc să plece cu banii în lume, departe de cei ce i-au făcut rău, a construit o şcoală, acolo, acasă, în satul ei.

Când Marina Pisklakova a decis să se îngrijească de soţiile abuzate din Rusia, viaţa i-a devenit un coşmar. Pe scena de la Bruxelles, rolul Marinei a fost interpretat de Renate Weber. Cu ani buni în urmă, europarlamentarul liberal de astăzi a fost implicată în susţinerea internaţională a campaniei duse de activista rusă: "Era o colaborare la nivel european, era vorba despre o reţea de organizaţii care apărau drepturile femeilor şi, mai ales, lucrau în combaterea violenţei domestice. Reţeaua se numeşte ANNA, din Rusia, iar fondatoarea ei era Marina Pisklakova-Parker. A fost extrem de simplu să mă identific cu ea, pentru că n-am putut decât să-mi aduc aminte de începuturile mele în lumea ONG-urilor din România, când lumea se uita la mine ca la o altă arătare: ce e aia, să te laşi de avocatură, de unde puteai să faci bani - şi începeai să faci bani adevăraţi - şi să intri în lumea ONG-urilor, pentru idealuri, să te baţi pentru respectarea drepturilor omului?"

"Să nu păstrăm tăcerea în noi"

Mu Sochua este, într-o oarecare măsură, o Marina Pisklakova a Cambodgiei. Când războiul a izbucnit în ţara sa, părinţii au trimis-o în Franţa. După ce şi-a terminat studiile, după ce s-a terminat şi războiul, s-a întors acasă. Ani buni a luptat împotriva violenţei domestice şi a prostituţiei juvenile, atât de răspândite în Cambodgia. Într-un final a ajuns ministrul Familiei. Acum este parlamentar în băncile Opoziţiei şi a fost, pentru o seară, la Bruxelles, spectator la propria-i viaţă: "Trebuie să comunicăm. În lumea noastră, comunicarea este obligatorie. Nu putem trăi într-o cutie. Dacă nu avem teatru, dacă nu avem muzică, dacă nu avem poezie, păstrăm tăcerea în noi. Şi, tăcând, devenim parte a problemei. De fapt, vrem să fim - şi trebuie să fim - parte a soluţiei".

În sală, alături de Mu Sochua, s-a aflat şi Hafsat Abiola. În Nigeria nu a interesat-o politica. Nici ca studentă în Statele Unite nu i-a dat importanţă, până când cineva din campus i-a propus să se alăture unei mişcări de susţinere a unui politician nigerian de opoziţie, încarcerat. Era chiar tatăl ei. Viaţa i s-a schimbat după ce ambii părinţi i-au fost ucişi pentru că solicitau drepturi civile. Hafsat a ales să vorbească celor ce au asistat la punerea în scenă a poveştii celor şapte destine prin versurile unui poet indian: "Nu mă rog să fiu ferită de pericole, ci să nu-mi fie teamă în faţa lor. Nu mă rog pentru aliaţi în luptele vieţii, ci pentru a fi eu puternică în faţa lor. Vă mulţumesc."

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Robert Schwartz