Şcoala noastră cea de toate zilele

Cum s-au petrecut lucrurile? Pentru că au fost difuzate pe internet nişte fotografii indecente ale fetei – ca să mă exprim în termeni suavi –, aceasta a rupt relaţia cu iubitul ei, suspectîndu-l că el ar fi autorul. Bărbatul a venit la şcoală – intrînd ca într-o grădină publică – şi cei doi au încins o discuţie chiar în faţa cancelariei. Chemată de diriginta clasei, directoarea liceului nu a găsit altceva mai bun de făcut decît să-i invite pe cei doi la o discuţie în biroul său. Ba mai mult, la un moment dat bărbatul a cerut cinci minute în care să discute cîteva lucruri „intime” doar cu iubita lui, eleva de şaptesprezece ani, iar directoarea a fost de acord şi şi-a văzut de treburile ei. La scurt timp eleva a fost înjunghiată.

A urmat o anchetă a Inspectoratului şcolar Bucureşti în urma căreia conducerea inspectoratului a propus demiterea din funcţie a directoarei Şcolii centrale.

Din acest moment lucrurile au luat o întorsătură pe care aş numi-o comică, dacă nu ar avea implicaţii serioase în buna administrare a sistemului de educaţie.

Elevii Şcolii centrale împreună cu o parte din părinţii lor au manifestat trei zile împotriva deciziei Inspectoratului şcolar. „ O vrem pe directoarea noastră înapoi”, „este o decizie politică”, scandau elevii de 16-17 ani, ca şi cum ar fi fost familiarizaţi cu jocurile şi culisele politice încă de la grădiniţă. Era un adevărat spectacol să-i vezi pe posturile de televiziune cum vorbesc de ingerinţele politice sau de culoarea politică a nu ştiu cărui inspector. Or, e ştiut că adolescenţii noştri au tot atîta legătură cu politica precum femeile cu fotbalul.

Ministrul Educaţiei, Mihail Hărdău, a intervenit în conflictul dintre elevi şi Inspectoratul şcolar. El a fost convins de argumentele elevilor şi a decis ca directoarea Şcolii centrale să rămînă în funcţie.

Este, după părerea mea, o decizie mai mult decît discutabilă. În primul rînd pentru că, într-o grabă suspectă, ministrul a anulat dintr-un condei autoritatea Inspectoratului şcolar. În al doilea rînd, pentru că vina directoarei în cauză este evidentă: ca şef al unei instituţii de învăţămînt, nu primeşti în şcoală un fost recidivist pentru simplul fapt că o elevă are o relaţie cu el, nu îţi dai acordul ca acesta să poarte o discuţie „intimă” cu eleva respectivă în biroul tău. Fapta este gravă şi ea trebuia sancţionată. Iar elevii ar fi trebuit făcuţi să înţeleagă şi ei acest lucru.

Una dintre cele mai mari probleme ale învăţămîntului românesc este lipsa de autoritate. Iar de această lipsă nu elevii sunt vinovaţi, ci profesorii. Acei profesori care se trag de şireturi cu elevii lor din diverse motive: pe unii îi meditează în particular contra unor sume substanţiale, pe alţii îi lasă în plata lor pentru că părinţii ocupă nu ştiu ce demnităţi, etc.

Cercul vicios al lipsei autorităţii începe de la conducerea şcolilor, care impune profesorilor să aibă un procent cît mai mare de promovabilitate, indiferent de nivelul de cunoştinţe al elevilor. În felul acesta, eticheta unui liceu sau a altuia va atrage cît mai mulţi elevi cu rezultate bune la învăţătură, ei şi părinţii lor neştiind, de fapt, că eticheta este falsă.