Şmecherii străvezii?

Între aceste reguli se înscrie, la loc de frunte, principiul - nu troţkist, ci leninist - al extragerii de profit politic maxim din setea de afaceri lucrative, încheiate cu oricine are banii, fie chiar şi cu duşmanii implacabili. Lenin se arăta sigur că, până la urmă, "capitaliştii ne vor vinde şi funia cu care-i vom spânzura".

Or, setea de afaceri rentabile cu iranienii şi ţiţeiul lor e direct proporţională cu intensitatea autoamăgirii derivate în vest dintr-un pacifism excesiv.

Aşa cum au calculat strategii mulahilor de la Teheran, mult trâmbiţatul acord încheiat cu Ankara şi Brasilia pe tema îmbogăţirii în Turcia a uraniului iranian a plonjat o parte din Comunitatea Internaţională în perplexitate.

Nu puţini comentatori, inclusiv occidentali, s-au arătat încântaţi de această înţelegere, salutând-o ca şi cum ar reprezenta un pas major şi decisiv pe calea soluţionării litigiului iscat de ambiţiile nucleare iraniene. În fapt, acordul încheiat de preşedintele iranian Ahmadinedjad cu omologul său brazilian Lulla da Silva şi premierul turc Erdogan urmăreşte scopuri politice şi economice diverse. Unii cred că ar putea fi considerat un prim progres, fie şi timid.

Ţelul principal

Alţii, mai realişti, reliefează că menirea lui de căpătâi este, din unghi iranian, să evite în Consiliul de Securitate ONU un vot în favoarea unei noi runde de sancţiuni ceva mai aspre decât cele impuse în trecut. Nu trebuie uitat că Brazilia şi Turcia sunt în prezent membri ai Consiliului de Securitate. Ambele întreţin puternice relaţii economice şi comerciale cu Iranul. Iar ţările emergente de felul Indiei şi Braziliei au tot interesul să impună o nouă ordine mondială, una în care să nu mai dicteze puterile occidentale clasice, din care trei dispun de un drept de veto în Consiliul de Securitate ONU.

La rândul ei Turcia, având la pupitru un guvern islamist, şi-a întors de câtva timp faţa către răsărit. Deşi stat membru al NATO, Turcia şi-a modificat radical strategia şi pare înclinată spre a pune beţe în roate intereselor occidentale din Orientul Mijlociu, zonă în care şi Rusia şi-a făcut, în forţă, reintrarea în scenă, fără să ţină seama câtuşi de puţin de priorităţile americane.

China şi acordul

În fine n-ar trebui să scape nici unui observator avizat că Beijingul nutreşte multă simpatie pentru antiamericanismul alianţei islamiste şi al unora dintre statele emergente. În plus China îşi satisface uriaşul ei apetit energetic în proporţie de unsprezece la sută din livrările de petrol iranian.

Încât acordul tripartit iraniano - braziliano - turc va avea cu siguranţă darul de a livra Chinei comuniste pretextul necesar blocării, prin veto, în forul suprem al Organizaţiei Mondiale a oricărei tentative apusene de impunere a unui embargo anti-iranian înăsprit.

La fel de cert este, că înţelegerea cu pricina nu poate fi de natură să lichideze îngrijorarea provocată lumii libere de posibilitatea ca un regim extremist, totalitar, negaţionist al Holocaustului, represiv la culme pe plan intern şi expansionist în relaţiile sale cu vecinii să intre în posesia bombei atomice.

Reacţia 'lumii bune'

Fiindcă acest acord nu va împiedica pe viitor Iranul să continue să-şi îmbogăţească uraniul. Iată de ce atât SUA, cât şi Marea Britanie şi Franţa au reacţionat cu mari rezerve la acordul menţionat şi n-au renunţat la cererea adoptării de noi sancţiuni. Nici Germania nu s-a arătat excesiv de entuziasmată. Nu e greu de ghicit cât de amplă e neîncrederea israeliană. În ce le priveşte, Rusia şi China au salutat, ce-i drept, înţelegerea.

Dar până şi Kremlinul, fără al cărui ajutor Iranul n-ar dispune de o tehnologie nucleară demnă de acest nume şi n-ar constitui cea mai amplă ameninţare la adresa păcii globale, şi-a manifestat scepticismul şi a recomandat o atitudine prudentă.

Moscova îşi cunoaşte bine clienţii. În Rusia nu e un secret că acordul semnat de iranieni nu face nici cât o ceapă degerată, devreme ce lasă intactă tehnologia iraniană de îmbogăţire a uraniului şi nici nu invalidează refuzul constant al Teheranului de a permite controlarea internaţională eficientă a programului său nuclear.

Bomba şi ce înseamnă ea

În timp ce în occident e mare dorul de pace, la vârfurile puterii iraniene se ţese în continuare, de zor, la visul transformării Iranului, prin intermediul bombei, într-o superputere globală, a SUA într-un pitic al lumii şi a Israelului într-un morman de cenuşă. Pentru iranieni, arma nucleară rămâne ceea ce, virtual, a fost şi va mai fi: o garanţie a invulnerabilităţii proprii, un instrument politic şi militar de şantaj, un vehicul de ascensiune regională precum şi de intimidare totală a oricărui vrăjmaş.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz