Şomajul şcolii şi şcoala şomajului

Liderul PSD Victor Ponta a declarat că o va ruga pe Ecaterina Andronescu să retragă proiectul privind admiterea la facultate a elevilor care nu au luat bacalaureatul, imediat după ce premierul Boc va prezenta un proiect referitor la cei 100.000 de tineri vizaţi.

La prima vedere nu e mare lucru de spus. Declaraţia pare mai curând o încercare de a ieşi fără mari pierderi dintr-o situaţie stânjenitoare. Totuşi, liderul PSD, deşi se disociază de proiectul colegilor săi, pare să legitimeze argumentul implicit care a stat la baza acestuia. Şi anume, ideea că s-ar putea admite derogări de la o şcoală de calitate în beneficiul securităţii sociale.

Ideea aceasta este mai veche decât pare. Regimul Ceauşescu înfrunta în ultima sa perioadă dificultăţi mari provocate de criza generală a economiei planificate. Fabricile produceau pe stoc şi muncitorii erau tot mai frecvent trimişi în „şomaj tehnic”.

Marile şantiere redistribuiau forţa de muncă în mod silit, suplinind absenţa mobilităţii sociale. De asemenea generalizarea învăţământului de 10 clase era gândită ca un tampon pentru şomajul juvenil.

În acei ani, contingentele absolvenţilor de opt clase crescuseră subit cu sporul de natalitate generat de interzicerea avorturilor. „Decreţeii” aveau ghinionul să intre în viaţa socială în momentul de apogeu al crizei regimului comunist, când şomajul era o realitate tot mai greu de ascuns.

Aceste preocupări sociale au contribuit însă în mod decisiv la decăderea învământului românesc, care a renunţat treptat la performanţă, devenind o anexă a sistemului economic. Or, legea fostului ministru Ecaterina Andronescu subordonează încă o dată şcoala unor exigenţe străine de ea.

Chiar dacă, aşa cum a dat de înţeles Victor Ponta, proiectul va fi retras, gândirea care l-a produs riscă să genereze pe mai departe politici dintre cele mai puţin înţelepte. Oricât ar fi de legitimă îngrijorarea, şomajul nu ar trebui rezolvat niciodată pe seama învăţământului universitar.

Educaţia universitară are ca scop să producă oameni în stare să asume cunoaşterea la cel mai înalt nivel şi să o ducă mai departe. O educaţie de calitate este chiar garanţia că o societate are un viitor şi că nu se transformă într-o masă de oameni nesiguri de ei înşişi şi ameninţaţi de orice schimbare.

De aceea, şcoala nu poate fi subordonată unui obiectiv social circumstanţial, cum ar fi combaterea şomajului, cu atât mai mult cu cât România este departe de a trece prin criza tragică a anilor ‘80.

Este ca şi cum un profesionist şi-ar vinde cele mai preţioase instrumente, ca să facă faţă unei crize trecătoare. Cu primul prilej el va constata că şi-a sacrificat pentru multă veme posibilitatea de a-şi practica meseria şi că s-a condamnat singur la sărăcie perpetuă.

O gândire cu adevărat strategică ar trebui să aibă în vedere că anumite lucruri sunt intangibile şi că, la urma urmei, tot despre securitate socială este vorba, dar una înţeleasă pe termen lung.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu