1 Decembrie după Vilnius

Guvernul pregăteşte cea mai mare paradă militară din ultimii 20 de ani. Peste 2000 de militari de la toate armele, avioane şi maşini de luptă vor ieși din cazărmi pentru a marca ziua de 1 Decembrie. La paradă vor participa şi militari din SUA, Franţa, Polonia şi Turcia. Argumentul principal al acestei mobilizări de excepţie este acela că se împlinesc 95 de ani la evenimentul celebrat. Datele „rotunde” se bucură mereu de o atenţie specială.

Este ceva în această convenţie a numerelor rotunde mai important decât pare. Sărbătorile repetitive au nevoie câteodată de un impuls care să le salveze de rutină, or datele rotunde reprezintă pur şi simplu o obligaţie simbolică care impulsionează eforturile şi nu le lasă să se stingă. Într-un anumit sens, am putea vorbi de o instituţie a numerelor rotunde; acestea reuşesc să facă să funcţioneze viaţa rituală a statelor şi comunităţilor.

O sărbătoare naţională este însă o instituţie bine definită şi ceea ce putem observa este că, la fel ca majoritatea instituţiilor româneşti, riscă să fie politizată. Istoria acestei instituţii a zilei de 1 Decembrie ne pune în faţa unui tablou stingheritor, în care forţele politice rivale s-au boicotat reciproc aproape în fiecare an. De la gestul din 1990 al premierului Petre Roman, care îi încuraja pe manifestanţi chiar de la tribună să-l huiduiască pe Corneliu Coposu şi până la separările simbolice de mai târziu, am asistat la o tentativă mai brutală sau mai discretă de confiscare partizană a unei instituţii cu vocaţie ecumenică.

Ambianţa publică din acest an nu este nici ea foarte încurajatoare. Se simte în aer schisma, după cum se simte şi tentaţia actorilor politici de a ieşi din constrângerile instituţionale. Câtă vreme sărbătoarea naţională este o instituţie cu lege proprie, nu ar trebui să se pună întrebări cu privire la participarea unuia sau altuia.

Dar lucrurile sunt mai complicate tocmai pentru că au o istorie îndelungată. Să admitem că uneori separarea nu trebuie blamată, căci ea este chiar condiţia ieşirii din stagnare. O minoritate activă care poartă mesajul schimbării se rupe de restul, se conduce schismatic şi inflexibil, cu scopul de a crea o nouă dinamică socială. Aşa a fost cu siguranţă în primii 10 ani de după decembrie 1989 şi întrebarea este dacă putem vorbi şi astăzi de ceva asemănător.

Numai aşa se poate justifica aerul schismatic, tonul unor contestaţii radicale, care par să ignore contextul şi proporţiile faptelor. În România însă, stilul acesta al politicii radicale a devenit o manieră care se cultivă pe ea însăşi, chiar dacă nu mai are mesaj. Care este diferenţa reală dintre forţele politice şi ce anume ar putea justifica tonul abrupt care aminteşte uneori de anii 90?

În sfârşit, este simptomatic că şi unul din subiectele legate strâns de evenimentul de acum 95 de ani, aderarea Chişinăului la un plan de apropiere europeană, îi pune pe actorii politici în poziţie de concurenţă şi nu de colaborare. Declaraţiile publice ale preşedintelui, primului ministru şi ministrului de externe par să fie o competiţie deschisă pentru recunoştinţa şi afecţiunea Chişinăului. În orice caz e mai bine aşa decât în alţi ani. Cel puţin schisma politică îmbracă şi ea o ţinută festivă