1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

1 Mai şi valoarea muncii în România

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti1 mai 2013

După valurile masive de emigraţie a forţei de muncă din ultimii 10 ani, oferta de pe piaţa românească pare redusă şi puţin pretenţioasă.

https://p.dw.com/p/18Q1Z
Imagine: picture-alliance/dpa

A fost publicat un sondaj care va pune şi sindicatele şi patronatele pe gânduri. Dacă nu sunt plasaţi în contextul unor negocieri colective, cu constrângerile psihologice pe care le implică acestea, românii par nişte lucrători puţin pretenţioşi. Sondajul realizat de IRES între 26 şi 29 aprilie (”1 Mai şi munca la români”) pune această întrebare: Aţi accepta un loc de muncă dacă salariul oferit ar fi mai mic decât aşteptările dumneavoastră?

Iată răspunsurile: 53% ar accepta un salariu mai mic decât aşteptările, 7% nu ştiu să răspundă şi 39% nu ar accepta. Institutul de sondare nu ne spune câţi bărbaţi şi câte femei au această opţiune, deşi ar fi foarte important. Nu aflăm nimic nici despre gradul lor de pregătire, experienţă profesională, vârstă şamd.

În general însă resursele de forţe de muncă par să fie uşor accesibile pentru un antreprenor de vreme ce potenţialii lucrători nu pun condiţii excesive. Dacă în privinţa salariului par să fie ceva mai pretenţioşi, în privinţa condiţiilor de muncă lucrătorii români par dispuşi să accepte sarcini dificile. Aţi accepta un loc de muncă dacă aţi fi nevoit să staţi peste program sau să lucraţi şi acasă în mod frecvent? Răspuns: 87% Da, 9% Nu.

De asemenea cei intervievaţi nu fac mare caz de diplomele obţinute. Aţi accepta un loc de muncă chiar dacă acesta necesită competenţe sub pregătirea dumneavoastră profesională? Răspuns: 87% Da, 13% Nu.

Aşadar mai mult de jumătate din cei care caută un loc de muncă par dispuşi să accepte aproape orice. Din punctul de vedere al climatului social sună rău, căci exprimă o stare de descurajare. Totuşi situaţia generală nu confirmă această impresie căci numărul celor care se află în căutarea unui loc de muncă este relativ scăzut. România este în primul rând o ţară de vârstnici pensionari şi de femei casnice. Iată un tablou convingător: Sunteţi angajat(ă)? Răspuns: pensionar 36%, casnic(ă) 15%, elev, student 5%, angajat 33% şi şomer 3% (restul sunt antreprenori, rentieri şi liber profesionişti). Admiţând că cei care se declară şomeri nu acoperă neapărat numărul celor care caută un loc de muncă, putem totuşi aprecia că oferta forţei de muncă este redusă şi probabil, în cea mai mare măsură, slab calificată.

Această ultimă constatare ar putea explica două lucruri aparent contradictorii: 1. forţa de muncă pare puţin pretenţioasă şi 2. costurile cu forţa de muncă sunt în continuă creştere.

Potrivit celor mai recente date ale Institutului Naţional de Statistică, ”în trimestrul IV 2012, costul orar al forţei de muncă în formă ajustată (după numărul zilelor lucrătoare) a înregistrat o rată de creştere de 1,04% faţă de trimestrul precedent şi de 7,61% faţă de acelaşi trimestru al anului anterior”. În prima parte a acestui an creşterea va fi şi mai mare dacă luăm în calcul creşterea salariului minim pe economie. Deşi la acest capitol ar trebui să avem în vedere că de multe ori salariul real era mai mare decât cel declarat în scripte, tocmai pentru a evita plata unor contribuţii sociale mai mari. Statistica ne va arăta însă realitatea la timpul potrivit.

Cert este că, în ciuda situaţiei sociale deplorabile, antreprenorii se plâng invariabil că suportă costuri prea mari. De mulţi ani de zile guvernele şi toate partidele fără excepţie, de la stânga la dreapta, promit să scadă aceste costuri. Ultima promisiune datează de câteva zile şi aparţine primului ministru: ”Nu am crescut cu absolut nimic contribuţiile de asigurări sociale, ba chiar, ca prim obiectiv, dacă reuşim anul viitor, la CAS-uri vom umbla” (Victor Ponta la B1TV, 29 aprilie 2013).

Guvernele, în ciuda a ceea ce declară, ezită, fireşte, să renunţe la nişte venituri sigure, mai ales când se manifestă o disproporţie atât de mare între numărul de pensionari şi cel de angajaţi. Dar există se pare şi o realitate a pieţei înseşi, care, în loc să ducă costurile în jos, tinde, dimpotrivă, să le ridice. Forţa de muncă, aşa cum apare ea la o analiză sumară, este mai curând slab calificată şi inaptă să creeze o presiune asupra locurilor de muncă deja ocupate. Cei mai mulţi antreprenori declară, cel mai adesea, că nu găsesc oameni capabili să îndeplinească sarcinile cerute. În consecinţă productivitatea rămâne scăzută, şi forţa de muncă se scumpeşte.