24 Ianuarie 1859 şi paradoxul suveranităţii

La 1859 adunările elective din Moldova şi Ţara Românească încălcau prevederile Convenţiei de la Paris, alegând un singur domn şi pregătind unificarea politică a celor două principate. La Bucureşti în 24 ianaurie 1859, la sfârşitul şedinţei Adunării elective, Vasile Boerescu rostea un discurs prin care căuta să justifice o alegere problematică:

„Alegerea noastră – spunea V. Boerescu – este legală; actul nostru este din cele mai legitime ce un om poate face în circumstanţe atât de grele. El nu este în nimic contrariu literei Convenţiei; din contră, este absolut conform cu spiritul său. Convenţia voieşte ca fiecare Principat să-şi aibă un guvern al său. Dar guvernul unui stat se compune mai ales din puterea legislativă şi executivă. Acest principiu atinsu-s-a în ceva? Nicidecum. Fiecare Principat, atât Moldova, cât şi Ţara Românească, are un guvern separat, adică o Cameră a sa, un minister al său, o administraţie a sa. Unirea noastră nu e politică, este numai personală. Am unit adică două guverne într-o singură mână”.

Dar poate pentru că simţea el însuşi că argumentaţia şchiopătează, V. Boerescu spunea în final că, în definitiv, nici puterile europene garante nu urmăreau altceva prin autoritatea exercitată asupra ţărilor române decât ca acestea „să ajungă la puterea ce le face a se respecta ca naţie şi la prosperitatea materială ce le face a se ridica ca societate”.

Prin urmare, elita politică românească de la mijlocul secolului al XIX-avea curajul de a înfrunta marile puteri occidentale cu convingerea că o fac în spiritul cel mai pur al europenizării. Era în primul rând o manifestare de suveranitate, care trecea dincolo de litera unei conformităţi europene pentru a pregăti un proiect mult mai ambiţios, aşa cum se va dovedi a fi monarhia ereditară cu un prinţ străin dintr-o casă domnitoare europeană.

Momentul 24 ianuarie 1859 arată limpede că europenizarea pretinde nu doar supunere mecanică, adoptarea pasivă a „acquis-ului comunitar”, ci întâi de toate asumarea spiritului european ca voinţă proprie.

Or, problema majoră a modernizării din ultimii 20 de ani a fost tocmai faptul că a urmat conformitatea mecanică, vizând nu atât spiritul, cât litera integrării europene.

Administraţiile româneşti, câte s-au succedat, au pretins, invariabil, o „foaie de parcurs”, un „set de criterii”, „termene precise” şi, în general, cât mai multe îndrumări procedurale şi de detaliu. Demnitarii români implicaţi în procesul integrării europene au păstrat însă viu sentimentul suveranităţii, pe care, spre deosebire de predecesorii lor din secolul al XIX-lea, l-au înţeles mai curând ca derogare şi ca excepţie de la spiritul european. Astăzi când guvernul României se declară nedreptăţit şi discriminat de Europa el nu poate invoca în sprijinul său decât forme şi proceduri.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti

Redactor: Robert Schwartz