25 de ani de la prima Intifada

La 8 decembrie 1987 un camion israelian lovea din plin mai multe autoturisme palestiniene, lângă tabăra de refugiaţi de la Jabaliya, în nordul Fâşiei Gaza. Patru persoane au murit atunci iar palestinienii au calificat incidentul drept un act de răzbunare pentru uciderea anterioară a unui cetăţean israelian.

Ei au ieşit în stradă pentru a protesta faţă de ocupaţia israeliană. Protestul s-a extins ulterior şi în Cisiordania şi Ierusalimul de Est. Au urmat lupte de stradă între tinerii palestinieni şi armata israeliană - prima "Intifada" - cuvântul arab pentru "revoltă".

Timp de mai mulţi ani, până la semnarea primului tratat de la Oslo, în septembrie 1993, cele două tabere inegal dotate s-au confruntat frecvent: armata israeliană super dotată şi tinerii palestinieni, care aruncau în soldaţi cu pietre şi cocteiluri Molotov. De aceea această Intifada a fost denumită şi "Războiul pietrelor".

Războiul de şase zile şi urmările sale

Accidentul din lagărul de refugiaţi a fost doar cauza externă a izbucnirii violenţelor la scară largă, explică la unison analiştii palestinieni şi israelieni. "Motivul principal a fost ocupaţia de după 1967", spune istoricul Moshe Maoz, profesor la "Hebrew University" din Ierusalim. Palestinienii trăiau deja de 20 de ani sub această ocupaţie. "Cu toate că era probabil mai multă libertate decât în alte părţi, tot o ocupaţie era. Existau limitări şi interdicţii de călătorie şi de altă natură." Acestea ar fi condus la prima Intifada.

Cu această explicaţie este de acord şi politologul Efraim Inbar. Totuşi, directorul "Centrului pentru Studii Strategice Begin-Sadat" de la Universitatea Bar Ilan susţine că ocupaţia a fost precedată de Războiul de şase zile din 1967. "A fost atunci o acţiune de agresivitate anti-israeliană. Ca reacţie, noi am ocupat teritoriile de unde a venit această agresiune."

Moarte şi violenţă

Sub ocupaţia israeliană, palestinienii au avut mult de suferit, potrivit politologului Mahdi Abdul Hadi, de la "Societatea Academică Palestiniană de Studiere a Afacerilor Internaţionale" ("Passia"). Conaţionalii săi au dorit să transmită un mesaj Israelului prin revolta lor: "V-am transmis astfel că nu vrem să vă distrugem, ci să trăim alături de voi. Vrem doar să ne respectaţi onoarea, drepturile şi viitorul, în Cisiordania, Fâşia Gaza şi Ierusalimul de Est." Dialogul nu a funcţionat iniţial. În locul lui, a domnit violenţa. Conform organizaţiei israeliene pentru drepturile omului B´t selem, Intifada s-a încheiat cu 1550 de morţi în tabăra palestiniană şi 420 în cea israeliană.

Rezistenţă creativă

Palestinienii au apelat şi la alte mijloace de rezistenţă, unele paşnice de această dată. Magazinele palestiniene au rămas închise, creând astfel o imagine proastă Israelului. Palestinienii nu au mai colectat impozite şi au refuzat să mai cumpere produse israeliene. Frecvent, aveau loc marşuri de protest. Demonstranţii, spune Mahdi Abdul Hadi, le-au dat astfel de înţeles israelienilor că nu vor pleca din regiune. Le-au transmis acestora mai ales "că nu ne veţi putea distruge sau deporta. Ne puteţi arunca în închisoare, dar în felul acesta vă înreptaţi spre un sistem de tip Apartheid."

Ca Apartheid descriu palestinienii şi politica israeliană de extindere a coloniilor. Israelul a continuat în această direcţie în pofida acordurilor de la Oslo, din 1993 şi 1995. În baza acestor documente, palestinienii au primit dreptul de a-şi guverna singuri o parte din teritoriile lor. Problema decisivă a graniţelor definitive dintre Israel şi un viitor stat palestinian nu a fost însă rezolvată. Frontiera rămâne până azi nefixată iar palestinienii acuză că Israelul vrea să îşi extindă teritoriul prin înfiinţarea de noi colonii.

Chemarea Bibliei

Aceste critici sunt respinse de Efraim Inbar. El oferă argumente religioase pentru politica de colonizare. Iudaismul este religia naţională a Israelului, ceea ce înseamnă că motivaţiile de ordin religios şi naţional sunt strâns legate. "Unii israelieni privesc înapoi în istorie şi în Biblie şi află despre un pământ în care s-a născut cultura iudaică. Este de înţeles că vor să trăiască pe pământul profeţilor lor. Ţinutul biblic trezeşte în mulţi israelieni sentimente naţionaliste."

Pot fi rezolvate însă probleme actuale precum trasarea unei graniţe prin motivaţii de ordin istoric sau religios? Politologul palestinian Abdul Hadi vede în politica de colonizare un impediment în calea unei rezolvări paşnice a conflictului. "Israelienii ne transmit astfel mesajul că nu vor părăsi niciodată Cisiordania. De Fâşia Gaza se pot preocupa egiptenii iar Ierusalimul va deveni un oraş israelian."

Ţinuturi "pure"?

Efraim Inbar le reproşează palestinienilor că ar duce o politică de izolare faţă de Israel. "Dacă va fi creat vreodată un stat palestinian, nu înţeleg de ce acesta trebuie să fie neapărat un ţinut fără evrei." Organizaţiile palestiniene seculare resping această argumentaţie. Ele susţin că palestinienii nu sunt împotriva iudaismului, ci împotriva politicii Israelulu în teritoriile autonome. Aceasta ar fi percepută, spune Abdul Hadi, drept ocupaţie şi nu o convieţuire multireligioasă.

Iar argumentul că aşezările evreişti nou-înfiinţate ar servi securităţii statului Israel sunt controversate inclusiv în rândul israelienilor. "Este un nonsens", crede Moshe Maoz. "Se întâmplă contrariul: soldaţii noştri trebuie să-i păzească pe colonişti. Trebuie protejat fiecare copil care se deplasează într-o altă aşezare sau în alt oraş. Nu are nimic de-a face cu securitatea statului."

25 de ani au trecut de la izbucnirea primei Intifada. La începutul secolului acesta a avut loc o a doua Intifada. Conflictul continuă şi după ultimele ciocniri nu puţini se tem că un al treilea "Război al pietrelor" ar putea începe.