1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

50 de ani de relaţii diplomatice ruso-germane

Britta Kleymann/Petre Iancu23 septembrie 2005

1955 a fost un an ieşit din comun pentru Germania Federală. Tînăra ţară, apărută pe ruinele Reichului nazist a aderat la NATO, devenind suverană, statele occidentale transformându-se din puteri de ocupaţie în partenere ale Bonnului. Doar relaţiile dintre Germania apuseană şi Rusia, distruse de cel de-al doilea război mondial, au rămas dintre cele mai reci. Dar vizita pe care a efectuat-o cancelarul Adenauer la Moscova a adus marea schimbare.

https://p.dw.com/p/B1TV
Konrad Adenauer, un mare om de stat
Konrad Adenauer, un mare om de statImagine: AP

Epocala vizită în Rusia, din septembrie 55, fusese precedată de o declaraţie guvernamentală a cancelarului. Adenauer subliniase că „URSS este una dintre cele 4 puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial, fără contribuţia căreia nu ne vom atinge obiectivul politic esenţial, de a reface unitatea ţării noastre”. Potrivit liderului creştin-democrat, „absenţa relaţiilor diplomatice dintre Bonn şi Moscova reprezena o anomalie, ce se cerea cu atât mai grabnic înlăturată, cu cât Kremlinul făcuse Germaniei o ofertă de restabilire a acestor raporturi”.

Propunerea fusese avansată în iunie 1955, în cadrul aşa-numitelor „acorduri de la Moscova”, iar cabinetul Adenauer ezitase iniţial, neştiind dacă e bine s-o accepte şi să rişte bunele relaţii cu partenerii occidentali ai Germaniei. La toate acestea se adăuga nerezolvata chestiune a prizonierilor de război nemţi, suferind încă, la 10 ani după conflict, în lagărele de detenţie din Rusia.

Moscova ceruse stabilirea de relaţii diplomatice fără precondiţii germane. Bonnul refuzase. Tratativele se împotmoliseră. Pentru a le urni din loc, Adenauer avea să renunţe la menţionarea chestiunii principale – reunificarea celor 2 state germane postbelice şi a familiilor despărţite de Cortina de fier. In schimb a insistat asupra repatrierii celor aproape 10.000 de prizonieri. Iar sovieticii au cedat, promiţând pe cuvânt de onoare să-i pună în libertate.

Spre deosebire de ministrul său de externe, Heinrich von Brentano, Adenauer i-a crezut pe ruşi pe cuvânt, riscând divergenţe de amploare cu partenerii săi apuseni. In parlament, Adenauer s-a impus. Repatrierea prizonierilor a devenit pentru germani succesul cel mai notabil al primului lor cancelar postbelic. Dar Adenauer şi-a adjudecat şi alte merite considerabile. El a fost cel care a integrat Germania federală în sistemul de alianţe occidental. Tot el, cel care a promovat reconcilierea germano-franceză. Următoarele succese externe repurtate de Germania în politica ei faţă de blocul răsăritean au decurs logic din acest prim triumf. Iniţial schimbul de ambasadori n-a eliminat însă caracterul extrem de problematic al relaţiilor ruso-germane. Ele au rămas marcate de tensiunea războiului rece şi de doctrina „Hallstein”, cerând Republicii Federale să insiste asupra dreptului ei de a fi unica reprezentantă a întregii Germanii şi deci, de a refuza orice recunoaştere a RDG de către partenerii Bonnului. Avea să mai dureze decenii înaintea ca destinderea să se impună şi în raporturile dintre Rusia şi Germania.