1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

A sta la masă cu diavolul

Rodica Binder10 august 2006

Cînd războiul face în vreo parte a lumii să curgă mult sînge şi cerneala curge din abundenţă în paginile presei. Dintre numeroasele opinii enunţate despre războiul din Liban, cele articulate de Michael Stürmer în cotidianul DIE WELT referitoare la mijloacele la care este nevoită să recurgă diplomaţia în încercările de curmare a conflictului sunt cu totul remarcabile. Aceasta fiindcă autorul investighează prezentul din perspectiva trecutului apropiat , schiţînd unele explicaţii plauzibile şi într-o logică a cauzalităţii şi nu doar a efectelor.

https://p.dw.com/p/B1LN
Imagine: AP

Pentru început Michael Stürmer recurge la o imagine: oamenii cumsecade sunt uneori nevoiţi să supeze cu diavolul din care motiv lingura lor trebuie să fie şi ceva mai lungă .Vorbitorii de română ar reduce secvenţa la zicala „Fă-te frate cu dracul ca să treci puntea!”.Plasînd morala înaintea fabulei, editorialistul german propune o grilă de lectură cît se poate de univoc pragmatică. Urmează trecerea în revistă a faptelor – începînd cu încercările mai vechi ale Israelului de acum zece ani de a alunga Hisbollahul din sudul Libanului , cu stabilirea apoi a unei înţelegeri privind protecţia persoanelor civile, datorită aşa numitei diplomaţii „shuttle” practicată de Warren Christopher, secretar american de stat în aceea vreme. A urmat instituirea unui grup internaţional, din care făceau parte americani, francezi, sirieni, israelieni şi libanezi care vreme de patru ani a încercat să curme crizele puternice. În 2000 israelienii s-au retras, pierderile începeau să fie prea mari iar la Jerusalim se vorbea de limitarea activităţilor Hisbollah doar asupra teritoriului libanez. In 2003 a izbucnit războiul din Irak care a slăbit puterea Statelor Unite şi a consolidat poziţia Iranului acesta din urmă transformînd Hisbollahul într-o sucursală proprie. Acum, pompierii apţi să stingă incendiul nu mai stau la dispoziţie iar Iranul a introdus în întreaga ecuaţie locală un factor apocaliptic crede Stürmer. Ideea subiacentă acestei analize este că tocmai războiul din Irak a fost cel care a întărit poziţiile Hisbollah.

Pe de altă parte, în peisajul perturbat al actualităţii, America rămîne unica forţă care poate sau vrea să reinstituie ordinea. Decît că – opinează publicistul german - ea suferă deja de pe urma însingurării ei imperiale şi a eforturilor supradimensionate pe care le-a făcut deja dar mai ales, suferă de pe urma metehnei de a împărţi lumea în buni şi răi. Înclinaţia este mai veche şi ea datează din perioada războiului rece cînd Uniunea Sovietică era „imperiul răului” .Bush însă a translat axa, plasînd la polul răului , la grămadă, Irakul, Iranul, Coreea de Nord şi Siria. O astfel de politică „ne-politică” ridică însă atît preţul aplanării crizei din Orientul Apropiat cît şi cel al acordului de neproliferare a armelor nucleare. Căci şi la Phenian şi la Teheran se află la putere două regimuri a căror prăbuşire nu se va produce curînd şi, ceea ce este mai grav, metronomul înarmării nucleare bate mai repede decît cel al destrămării regimului de la Teheran sau de la Phenian. America nu conteneşte să revendice înlăturarea de la putere a acestor regimuri - ceea ce contravine logicii autoconservării lor şi - paradoxal - tocmai cramponarea de programul înarmării nucleare pare a fi pentru ambele dictaturi sinistre, garanţia supravieţuirii. Cu Siria alăturată Iranului , lucrurile nu stau cu mult altfel şi – ceea ce ni se pare foarte important în demonstraţia lui Michael Stürmer -este faptul că pentru soluţionarea conflictului din Orientul Apropiat nu poate exista o cheie unică - ci un mănunchi de chei dintre care una se află la Damasc. Dacă Siria este respinsă de la masa tratativelor, atunci ea va rămîne pe mai departe sponsorul Hisbollahilor şi puntea spre Iran a acestora.Într-un atare caz, războiul cu Israelul va deveni unul de uzură dar pentru Hisbollah - un triumf cu urmări dramatice pentru întreaga regiune, pentru puterile de la Golf, pentru petrol şi pentru căile arabe de comunicaţie. Nixon şi Kissinger au fost cei care au ştiut să pună capăt războiului din Vietnam, să scoată Uniunea Sovietică din circuit. Kissinger a aplicat învăţămintele diplomaţiei europene, Nixon s-a bazat pe caracterul realist al puterii Statelor Unite. Succesul le-a dat dreptate amîndurora şi în cele din urmă şi „morala” conchide Michael Stürmer. Cine este diavolul cu care oamenii cumsecade, în ocurenţă Statele Unite, ONU, ţările democratice ale lumii , Uniunea Europeană, sunt totuşi nevoiţi uneori să stea la masă acum, cititorul poate deduce pe cont propriu.

Dar ce ne facem dacă diavolul răstoarnă supa pe masă? Sau dacă taie puntea încă înainte de a ne pregăti nu fără strîngere de inimă să o trecem ?