Absenţa reformelor şi patimile românilor

În toate trei democratizarea, care a debutat timid, în 1989, se confruntă cu un acut pericol. În toate trei statul de drept a fost pus, ori e pe cale să fie pus pe butuci, principiile democraţiei liberale fiind călcate în picioare.

Presa apuseană e plină de articole alarmate despre derapajul constituţional care a început în Ungaria, din pricina modificărilor operate la umbra majorităţii sale parlamentare zdrobitoare de premierul Viktor Orban. Pline sunt ziarele occidentale în continuare şi de comentarii, relatări sau analize cu privire la Bulgaria şi România. În care, din păcate, lustraţia nu s-a făcut.

O extrem de interesantă şi de binevenită analiză publică în context Neue Zuercher Zeitung, sub semnătura lui Rudolf Hermann. Ziaristul cotidianului elveţian reliefează pe marginea „mâniei populare” care a dus, la Bucureşti, la căderea guvernării democrat-liberale iar mai nou şi la debarcarea executivului de centru-dreapta de la Sofia, că „Europa de sud est pătimeşte din cauza tergiversării reformelor”.

Evident, dezastrul în România şi Bulgaria se datorează în mare măsură austerităţii, impuse de guvernele de centru-dreapta spre lauda comentatorilor apuseni şi necazul autohtonilor. Dar catastrofa n-ar fi la fel de mare dacă în cele două ţări reformele (politice) s-ar fi transpus la timp şi cu un pic de celeritate, susţine, pe bună dreptate, corespondentul de la Praga al ziarului din Zuerich.

Spre a-şi extrage concluziile, analistul elveţian a luat sub lupă şi situaţia din alte ţări ex-comuniste. De pildă, republicile baltice. Spre deosebire de ele, România şi Bulgaria nu s-au grăbit deloc să demareze schimbarea de sistem şi să impună, ireversibil, democraţia şi statul de drept.

Conform observatorului de la Praga, mult amânatele modificări din cele două state nu s-au conturat riguros şi exact nici când, în fine, au început să se producă. Ca atare, „la izbucnirea crizei globale din 2008, în România şi Bulgaria s-a răzbunat faptul că, altfel decât de pildă în Slovacia şi Polonia, sau în republicile baltice, se întârziase excesiv, după 1989, cu schimbarea de sistem”.

În loc „să se cristalizeze forţe democratice”, care să indice românilor şi bulgarilor un drum clar al reformelor, s-au înstăpânit asupra societăţii activiştii de partid comunist din rândul doi şi trei. Care au blocat reformele.

Iar aceşti siniştri „aparatcici din partidul unic” au continuat „să domine societatea, indiferent dacă s-au prezentat sub eticheta" - (în genere falsă) - "de ‚liberali' sau de ,socialişti spăşiţi'".

Analistul elveţian nu uită să menţioneze nici regretabila lipsa a unor grupuri de disidenţi anti-comunişti suficient de ample spre a furniza românilor şi bulgarilor un rezervor de idei reformiste, aşa cum s-a întâmplat în Cehia Cartei 77, ori în Polonia sindicatului independent, Solidarnosc.

Autorul articolului deplânge nu numai „tergiversarea reformelor de către elitele postcomuniste” din România şi Bulgaria şi luptele din interiorul lor „pentru asigurarea privilegiilor” (nomenclaturiştilor, securiştilor şi turnătorilor deveniţi capitalişti) ci şi „cercul vicios apărut aici".

„După fiecare dezamăgire, electoratul a început să caute noi mântuitori care să izbăvească ţara, scoţând-o" - (miraculos, fireşte) - "din marasm”. În fine, autorul regretă trufia şi superbia puterii de la Bucureşti şi îl citează, în context, pe istoricul şi publicistul britanicTom Gallagher, unul dintre cei mai buni cunoscători occidentali ai realităţilor româneşti. Potrivit lui Gallagher, la Bucureşti, „domnitorii (autohtoni ori străini) i-au tratat întotdeauna pe români ca pe supuşi”.

De unde se desprinde şi soluţia necazurilor din această parte a Europei. Patimile românilor vor dispărea instantaneu atunci când, în fine, oamenii de rând vor deveni şi în ochii puterii ceea ce ar fi trebuit să fie de mult. Cetăţeni şi oameni liberi, dotaţi cu drepturi inalienabile.