Aceeaşi generaţie, două lumi atât diferite

La o privire generală, şi implicit superficială, românii tineri au mult mai puţine de-a face cu ale culturii decât ceilalţi europeni. Şi nu vorbim despre manifestările organizate de cătrea acea lume rarefiat-anchilozată a industriei culturale româneşti.

Tinerii români merg mai rar şi la teatru şi la cinema, citesc dar şi fac sport mai puţin decât media europeană (asta spun puţinele statistici care studiază în România acest grup de vârstă).

Dar să nu ne grăbim să judecăm, căci atunci când privim către alţi indicatori constatăm că tinerii români se numără printre europenii care vorbesc cele mai multe limbi străine, iar studenţii noştri sunt printre cei mai mobili.

Pentru cei care ştiu cât de puţine oraşe româneşti mai au un cinematograf funcţional sau ce eveniment excepţional este un spectacol de teatru într-un sat, concluzia se cristalizează uşor.

Generaţia anilor 2000 a fost secţionată în două mari grupe. Pe de o parte sunt norocoşii din oraşele mari, care au avut acces facil la tot ceea ce poate forma personalitatea şi gusturile unui om modern: concerte, spectacole sau filme bune, librării de calitate. Aceştia se ridică fără nicio problemă la nivelul celorlalţi tineri europeni. Dar despre ei nu se poate vorbi ca despre un grup emancipat, din simplul motiv că aceasta este norma europeană.

Despre cel de-al doilea grup se poate vorbi însă ca despre unul cu probleme. Pentru mai mult de trei sferturi dintre ei, timp liber înseamnă televizorul sau întâlnirile în gaşcă, acolo unde se macină aceleaşi idei izvorâte din gaura micului ecran.

Ei sunt ghinioniştii, căci ce soluţii ai atunci când cel mai apropiat cinematograf e la două ore de mers cu trenul şi singurul concert din oraş e ţinut de “Ansamblul Rămurica”?

Aici ar trebui să intre pe scenă Statul. În România, principalul instrument public în a cărei sarcină cad activităţile culturale este bătrânul “Cămin Cultural”. Generator de cultură pe hârtie, în realitate el este loc de lovit bila cu tacul, poligon de încercare pentru adolescenţii înfierbântaţi la discotecile săteşti şi cam atât.

Statul apare în viaţa tânărului român doar ca generator de necazuri şi prilej de ocară, evoluţie care se reflectă ulterior în viaţa adultului aflat permanent pe picior de război cu autorităţile.

Nu ştiu cum va vorbi viitorul despre generaţia anilor 2000, dar cu siguranţă vor fi două poveşti, nu una singură. Căci, în anii 2000, în România au crescut două lumi diferite: una zveltă, privind către centrul Europei, şi cealaltă greoaie, luptându-se pentru supravieţuire. Fiecăruia, cum i-a fost făcut norocul.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Ovidiu Suciu