Adevăratele provocări ale Senatului

Principala problemă pe care sunt chemaţi să o rezolve susţinătorii bicameralismului este atribuirea unor funcţiuni distincte şi definitorii pentru cea de-a doua cameră a Parlamentului. În istoria constituţionalismului românesc, Senatul a jucat preponderent rolul de cameră conservatoare, cu toate că Al. Ioan Cuza, prin „Statutul” său din 1864 înfiinţa o a doua cameră tocmai cu scopul de a impune reforma agrară împotriva conservatorilor care dominau Adunarea Electivă. A doua cameră a fost numită, de altfel explicit Corpul Ponderatrice. Ulterior la 1866, constituţia României adopta, odată cu modelul belgian, logica occidentală: Senatul asuma rolul de cameră a boierimii conservatoare, iar Adunarea Deputaţilor reprezenta celalte stări ale societăţii. Dar ideea generală a unui parlement cu două camere care să se echilibreze reciproc s-a păstrat. Acum, după experienţa statului totalitar, regăsirea vechilor funcţiuni nu mai e posibilă şi de aceea partizanii bicameralismului au pledat pentru un Senat ca o cameră a regiunilor.

Primul ministru a oferit luni câteva lămuriri privind intenţiile USL. Vorbind în contextul dezbaterii legii electorale, premierul a declarat: „Ne dorim o Cameră a Deputaţilor cu un număr maxim de 300 de deputaţi şi cu principalele atribuţii care ţin de Buget, de legile principale şi, în principiu, aleşi prin vot proporţional, iar Senatul să fie format din 90, maxim 100 de senatori aleşi uninominal pe baza reprezentării judeţelor şi a regiunilor şi care să aibă ca principale atribuţii dezvoltarea regională, politica externă şi politica de apărare”.

Dar ca să-şi îndeplinească rolul cu adevărat, un Senat al regiunilor ar trebui să satisfacă câteva condiţii. În primul rând, o cameră a regiunilor nu ar avea sens deplin decât ca o ponderare a centralismului pe care guvernul îl practică inevitabil prin chiar funcţiunile sale principale. Aşa cum odinioară stările sociale se ponderau reciproc, astăzi bicameralismul poate fi gândit ca un mod de a echilibra centralismul prin interesele provinciale. Dar dacă senatorii vor fi aleşi direct fie şi în circumscripţii uninominale nu este sigur că ei vor reuşi să exprime în mod natural perspectiva regiunilor. E adevărat că parlamentarii aleşi uninominal au excelat prin amendamente de interes local, dar ele se caracterizau prin localismul cel mai îngust cu putinţă, unul redus la circumscripţia însăşi. Un asemenea senator ales după o campanie într-o circumscripţie rurală nu va avea niciun apetit pentru politica externă pe care nici nu este nevoit în prealabil să o cunoască. Dar nici pentru politica regională nu va fi pregătit, câtă vreme singura sa preocupare este să satisfacă nevoile „parohiei” din care provine.

Ca să exprime în cunoştinţă de cauză interesele specifice ale regiunilor nou instituite, senatorii ar trebui să fie legaţi strâns de administraţia locală şi regională şi mai ales să nu fie limitaţi de o viziune prea strâmtă. Ar fi mult mai potrivit ca ei să fie aleşi de consiliile regionale. Un senator care va da seama în faţa consiliilor regionale va fi în mod natural înclinat să vadă politica prin prisma regiunilor şi, în plus, va pleca în Senat cu un mandat mai limpede precizat. Ar mai fi un avantaj. Alegerile pentru consiliile regionale vor câştiga în prestigiu şi vor atrage persoane cu competenţe mai largi dacă se va şti că unii consilieri vor fi trimişi în Senat. În plus va exista o bună intimitate între Senat şi administraţiile locale şi o comunicare permanentă care va preciza şi rafina mereu obiectivele.

Din declaraţiile de până acum se poate observa că USL nu are încă o idee foarte clară cu privire la funcţiunile Senatului şi că avansează prin tatonări. Dar este imperios necesar ca ideile acestea privitoare la bicameralism să fie bine precizate mai înainte de adoptarea legii electorale. Dacă ideea senatului ca o cameră a regiunilor se păstrează, sau, cu alte cuvinte, dacă senatul va deveni un corp ponderator al centralismului politic tradiţional, atunci senatorii ar trebui să reprezinte regiunile în mod independent de dimensiunea şi numărul de alegători. Fiecare regiune va trimite în Senat acelaşi număr de senatori aleşi prin vot indirect de către consilierii regionali. Senatul ar putea avea de aceea mai puţin de 100 de membri care sunt deja prea mulţi.

Este adevărat că s-ar putea imagina şi o soluţie mixtă în care unii senatori să fie aleşi direct şi alţii indirect, dar nu există nicio justificare serioasă, chiar dacă unele ţări aplică acest sistem. Întotdeauna sunt de preferat soluţiile simple şi clare.