Adevărul despre înaltele feţe bisericeşti

E de domeniul evidenţei că toate misiunile peste hotare ale reprezentanţilor cultelor legal constituite în Republica Socialistă România au trebuit să fie aprobate şi, eventual, coordonate de fosta Securitate. La fel de evident este că înaltul cler a fost constrâns să aibă nu relaţii sporadice, ci relaţii de serviciu cu oamenii securităţii. Controlul asupra cultelor era cu atât mai strâns, cu cât partidul ştia bine că fidelităţile religioase nu pot fi extirpate din om cu propaganda: ca atare, ceea ce trebuia corupt şi controlat erau chiar purtătorii autorităţii bisericeşti: capii bisericii. Că a fost vorba de penticostali ori de romano-catolici, de ortodocşi ori de baptişti, partidul şi securitatea au urmărit nu atât distrugerea instituţiei bisericii, cât aservirea ei prin coruperea capilor.

Toate acestea se ştiu prea bine. Ce nu se ştie în amânunt este cât de implicate în activităţi cu fosta Securitate şi, deci, cât de murdărite de colaboraţionism au fost înaltele feţe bisericeşti. Această cunoaştere lipseşte pentru că accesul la arhivele Securităţii este încă îngrădit. Arhivele fostei Securităţi se află la serviciile secrete. În ce priveşte Biserica Ortodoxă Română, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu i-au fost înmânate până acum decât dosarele de colaborare a două înalte feţe bisericeşti, prin coincidenţă exact acelea care, imediat după 1990, au recunoscut că au avut ”legături de serviciu” cu fosta securitate şi că, acum, fiind liberi să se căiască în mod public, o pot în fine face şi că regretă enorm că şi-au înşelat credincioşii colaborând cu Securitatea. Din tot Sinodul, au fost date doar două dosare. Restul cazurilor de colaborare au rămas pecetluite. Publice au devenit numai dosarele feţelor bisericeşti care şi-au mărturisit public faptele. Dosarele de colaborare ale celor care nici n-au mărturisit, nici nu s-au căit au rămas dosite. De ce?

Răspunsul nu este greu de dat. Există o concepţie larg împărtăşită printre oamenii care înţeleg într-un anume fel patriotismul, că ţara s-ar destabiliza şi că poporul ar părăsi în masă Biserica, dacă lumea ar afla adevărul despre colaborarea cu Securitatea a unora din înaltele feţe bisericeşti. Potrivit acestei concepţii, trebuie să ascundem adevărul dacă vrem să conservăm credinţa.

În ce mă priveşte, cred că acest tip de patriotism (i) nu este doar dăunător, prin faptul că întreţine o confuzie imorală între minciună şi credinţă; (ii) nu este doar trufaş, prin aceea că refuză mulţimii, ceea ce oferă câtorva: cunoaşterea privilegiată a adevărului aflat în dosare; (iii) cred că este cu totul şi cu totul ineficient, judecat în raport cu obiectivul pe care şi-l fixează. Pentru a vă sugera cât este de ineficient, am să iau un exemplu ipotetic. Este limpede că integrarea în Uniunea Europeană va avea efecte însemnate asupra majorităţii cultelor, în special asupra Bisericii Ortodoxe Române. Presiunea instituţională care se va exercita asupra societăţii româneşti dinspre Uniunea Europeană va fi în sensul secularizării, ştiut fiind că instituţiile europene sunt militant laice şi chiar se comportă discriminatoriu faţă de aceia dintre funcţionarii săi care fac profesiune publică de valorile în care cred, în calitatea lor de creştini practicanţi (cazul Butiglione este semnificativ în acest sens). Impactul va fi enorm, iar dacă se va urma calea Europei occidentale, atunci bisericile vor începe să se golească, iar vigoarea creştinismului românesc va declina. În aceste condiţii, care va fi soarta Bisericii? Patrioţii de felul celor care cred că trebuie să ascundem adevărul dacă vrem să conservăm credinţa se vor cantona în minciună, susţinând că dacă nu vom critica ierarhia, vom întări încrederea credincioşilor. Principiul lor va fi ”Să fim strâns uniţi în jurul Partidului nostru”. Patrioţii de felul meu tind însă să replice că nici o ierarhie nu poate fi salvată prin ascunderea adevărului şi că credinţa nu poate diferi de adevăr. Unitatea este a consimţământului, nu a mobilizării. Ca atare, soarta bisericii e în întregime în mâinile celor care trăiesc aşa cum propovăduiesc. Câtă sfinţenie va găsi credinciosul la capii bisericii sale, atâta încrederea va avea în ea.

Din punctul de vedere al întreţinerii psihologice a credinţei, ‘Să faci ce spune popa, nu ce face popa’ e o butadă spirituală şi atât. Căci dacă popa nu face ce spune, de ce e mai e popă?; iar dacă eu fac ce spune el, iar el nu face nici ce spune, atunci la ce bun un popă şi la ce mai e bună credinţa în numele căreia vorbeşte el? Ca atare, dacă popa nu face ce spune, atunci şi noi, credincioşii, vom sfârşi prin a face ca el. În lumea credinţei, leacul la minciună nu e numai adevărul, e şi sfinţenia. Iar fără ea, adevărul nu mai are nici o valoare.

De aceea, întotdeauna de-a lungul timpurilor, rezistenţa bisericilor la atacurile vremii s-a verificat nu prin aurul altarelor, ci prin sfinţenia preoţilor. Iar o Biserică Ortodoxă Română având în fruntea ei un om sfânt precum Rafail Noica altfel va putea înfrunta punerea ei în discuţie de secularismul agresiv al timpurilor noastre decât având în fruntea ei un om politic precum actualul Patriarh Teoctist.

Acesta este ipoteticul meu exemplu.