Al treilea candidat la preşedinţia Franţei

Surprizele nu sunt excluse chiar dacă Bayrou este creditat de doar 19% dintre alegători, cel puţin în urma ultimelor sondaje. De altfel Francois Bayrou nu pune prea mare preţ pe scoruri, miza intrării lui în competiţia pentru preşedinţie fiind victoria. Favoriţii rămîn Nicolas Sarkozy, candidatul dreptei şi Segolene Royal, purtătoarea de speranţe a stîngii. Şi totuşi, Bayrou crede în victorie.

Francois Bayrou nu pune prea mare preţ pe dichotomia dreapta /stînga iar multe din ideile şefului partidului de centru UDF se înrudesc cu cele ale rivalului său gaullist Nicolas Sarkozy. Bayrou – fiu de ţărani din Pirinei - este legat de glie, de valorile tradiţionale; discursul său politic este adesea subtil şi intelectual chiar dacă mascota sa electorală rămîne tractorul:

„Am auzit că Sarkozy s-a amuzat pe seama tractorului meu. Dar el aparţine acelei categorii de oameni care privesc muncitorii şi ţăranii cei care dau viaţă Franţei cu un zîmbet condescendent”.

Bayrou se vrea avocatul oamenilor mărunţi şi doreşte să le insufle calm şi încredere alegătorilor, fiind convins că este cum singur afirmă, desigur nu fără ironie, „cel mai simpatic candidat”. Timid de felul său, bîlbîit pe cînd era copil, şi-a înfrînt aceste handicapuri, s-a însccris într-o trupă de teatru de amatori înfruntînd astfel scena deschisă şi publicul. Este catolic, tată a şase copii, deţine o fermă de cai în Pirineii săi natali, dar apariţia sa în public este distinsă, elegantă iar discursul temperat. Bayrou, şeful partidului liberal de centru UDF a fost ministru al educaţiei în anii 90. In Parlament a votat cel mai adesea cu dreapta. Bayrou promite Franţei calea de mijloc, menită să atenueze eterna polarizare dreapta stînga

„Preşedintele trebuie să unească poporul şi eu pot să-i unesc pe oameni şi de aceea sper în încrederea francezilor”.

Francois Bayrou este convins că reformele nu pot reuşi decît transgresînd frontierele dintre partide, decît în baza consensului politic. Evident, ca şi restul candidaţilor, Bayrou are şi el un căclcîi al lui Ahile:în spatele său nu are prea mulţi susţinători. Partidul său nu deţine decît puţine mandate in parlament. Intr-o asemenea situaţie se naşte întrebarea cu cine va guverna Bayrou în cazul unei victorii ? Luînd exemplul marii coaliţii din Germania, centristul crede că va putea miza pe sprijinul celor mai buni:

„In Germania, dreapta şi stînga au declarat că niciodată nu vor colabora la guvernare. Dar alegătorii au dorit acest lucru şi acum iată, se poate – sub conducerea Angelei Merkel. Iar rezultatele stîrnesc admiraţia Europei”.

Francois Bayrou este un european convins, modelele sale sunt de Gaulle şi Ghandi. Ceea ce îi reuşeşte pe deplin candidatului centrist este să-şi valorifice singularitatea sa, putînd astfel capta sufragiile în favoarea centrului voturile de protest din stînga sau din dreapta. Premiza există: susţinătorii săi provin din cele mai diverse categorii sociale şi de vîrstă. Un gastronom, „Monsieur Herve” explică acest fenomen: „Bayrou este interesant pentru mulţi dintre cei care nu sunt mulţumiţi nici cu dreapta nici cu stînga. Ei pot vota împotriva sistemului fără a derapa în extreme fiindcă avem un extremist în centru. ”

Oprindu-se asupra discursului electoral al candidatului Francois Bayrou, ziarul LE MONDE în ediţia sa de azi îi citează autoracaterizarea : Bayrou este „de partea Franţei generoase deschisă realistă, de dreapta fiindcă doreşte rigoare şi severitate, de stînga fiindcă doreşte egalitatea de şanse de drepturi şi solidaritatea şi de centru fiindcă doreşte dreptate, justiţie şi fraternitate. ” Ce-şi doreşte Bayrou înafară de victorie? „O revoluţie portocalie” şi în Franţa. . .