Alegerile: o sărbătoare o dată la patru ani

Alegerile locale din România au un avantaj nerostit. Chiar dacă nu există dezbateri serioase şi dacă cetăţenii, în majoritatea lor covârşitoare, nu ştiu bine ce votează, totuşi odată la patru ani se crează o veritabilă ambianţă de sărbătoare. Primăriile cheltuiesc brusc o mulţime de bani pentru tot felul de lucruri, nu neapărat folositoare, dintr-un motiv electoral transparent, dar poate şi dintr-un impuls mai puţin conştient care inserează viaţa comunitară în insondabile mişcări ciclice. România nu cunoaşte tradiţia carnavalurilor, care colorează periodic viaţa oraşelor occidentale, după cum nu are nici măcar norocul unei sărbători naţionale, aşa cum a avut cândva la 10 mai, când sensul politic se putea suprapune, spre bucuria absolut neumbrită a tuturor, peste vechea serbare a renaşterii naturii.

Există în România o criză a sărbătorescului, care se exprimă probabil şi în lipsa de coeziune socială şi în calitatea proastă a spaţiului public. Dar măcar odată la patru ani, parcurile se umplu de flori şi fanfare, podurile sunt decorate cu ghirlande, străzile sunt spălate, se inaugurează pieţe şi ştranduri, se taie panglici şi peste tot pare să curgă un belşug fără precedent. Ar fi greşit să facem comparaţii: belşugul e relativ şi cheltuielile festive se măsoară prin contrast cu situaţia de zi cu zi.

Sarcasmul cu care sunt descrise de regulă aceste manifestări electorale, mai cu seamă de activiştii civici, nu este chiar cel mai potrivit. Demagogia candidaţilor, ridicolul situaţiilor, grotescul ambiţiilor sunt trăite îndeobşte ca un spectacol, cu o distanţă care îngăduie o critică suficient de îngăduitoare. Societatea ne-partizană nu percepe cu adevărat tensiunea luptei politice pe care militanţii de profesie o trăiesc, astenic, la cele mai înalte temperaturi.

Întrebarea firească este dacă toate aceste cheltuieli se justifică şi dacă nu sunt cumva o risipă inadmisibilă. Căci nu este vorba doar de donaţii, care nu ar trebui, pesemne ,să fie puse în discuţie, ci mai ales de fonduri publice deghizate în investiţii de ultimă oră. Răspunsul nu ar putea fi întotdeauna pozitiv. Dacă intreprindem o analiză strict economică, multe chletuieli se vor dovedi inutile sau exagerate.

Dar dacă acceptăm, o dată la patru ani, să judecăm după logica anti-economică a sărbătorescului, atunci ele apar nu doar ca motivate, dar şi ca necesităţi irepresibile. Democraţia este o organizare a vieţii politice care nu încetează să dezamăgească, să producă stupori şi contrarietăţi şi, de aceea, ca să reziste asaltului ideologic al atâtor tentaţii, are poate nevoie de aceste ritualuri ale înnorii şi ale speranţei. O democraţie care trăieşte alegerile ca pe o sărbătoare este, în ciuda neajunsurilor sale, o democraţie funcţională.