Alegerile prezidenţiale pot influenţa evoluţiile politice din Germania

La sfârşitul anilor 60, Willy Brandt a avut un precursor. Cu o jumătate de an înainte ca el să devină primul cancelar social-democrat al Germaniei Federale, în funcţia de şef al statului a fost ales social-democratul Gustav Heinemann. Temele cu care Willy Brandt s-a prezentat în campania electorală din 1969, au figurat şi în discursul de învestitură susţinut de Heinemann. Acesta afirmase: "La 24 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, ne aflăm încă în faţa obligaţiei de a ne înţelege şi cu vecinii noştri de la răsărit. Discuţii atotcuprinzătoare despre asigurarea păcii în întreaga Europă se impun şi trebuie să aibă loc."

Câteva luni mai târziu, alegătorii i-au dat lui Brandt mandatul pentru a purta astfel de discuţii, iar cazul Heinemann a arătat cât de mult poate influenţa un mesaj prezidenţial evoluţiile politice în ansamblu.

Această transformare nu a avut loc însă de pe azi pe mâine. Înaintea prezidenţialelor, liberalii se distanţaseră de creştin-democraţi, apropiindu-se de laburişti. La alegeri, liberalii l-au votat în bloc pe Heinemann şi au format şase luni mai târziu alianţa de guvernare împreună cu laburiştii lui Willy Brandt. Spre deosebire de atunci, astăzi nu se poate recunoaşte o astfel de schimbare la niciun partid politic.

La un deceniu după alegerea lui Heinemann, încercarea creştin-democraţilor de a provoca o schimbare cu mijloace asemănătoare a eşuat grandios. În temeiul rezultatului bun obţinut la alegerile din 1976 şi a victoriilor ulterioare obţinute în mai multe alegeri regionale, Uniunea Creştin Democrată (CDU) era în 1979, împreună cu Uniunea Creştin Socială (CSU) din Bavaria, majoritară în Adunarea Federală. Astfel, conservatorii l-au impus preşedinte pe Karl Carstens. Cu toate acestea, alianţa social-liberală, condusă de Helmut Schmidt, a reuşit un an mai târziu să-şi adjudece clar alegerile generale.

Alegerea lui Carstens în fruntea statului a avut totuşi în cele din urmă efectul aşteptat de conservatori. În 1982 preşedintele a declarat: " Dragi concetăţeni, astăzi am dizolvat Parlamentul şi am programat alegeri anticipate pentru data de 6 martie." Cu puţin timp înainte, liberalii se reîntorseseră în barca conservatorilor şi Carstens luase controversata decizie de a dizolva legislativul, la cererea liderului opoziţiei, Helmut Kohl. A urmat apoi era Kohl, lungă de 16 ani.

O cu totul altă evoluţie a provocat în 1997 preşedintele Roman Herzog, şi el un candidat al taberei creştin-democrate. Într-un discurs al său devenit celebru, Herzog a condamnat imobilismul în care se afla Germania, o stare care îi periclita competitivitatea la nivel mondial. "Ţara are nevoie de noi accente, trebuie să-şi ia la revedere de la prezenta stare a lucrurilor", a spus atunci preşedintele. Un an mai târziu, alegătorii îşi luau într-adevăr la revedere - dar de la Helmut Kohl. Social-democratul Gerhard Schroeder a reuşit să câştige alegerile cu promisiunea unor reforme profunde. Următorul preşedinte a devenit apoi social-democratul Johannes Rau. În 2004, Creştin-democraţii şi liberalii au reuşit să recucerească preşedinţia, impunându-l şef al statului pe Horst Koehler. Un an mai târziu, conservatorii au revenit la guvernare, grupaţi în jurul Angelei Merkel şi în alianţă cu social-democraţii.

De această dată, prezidenţialele sunt foarte apropiate de alegerile generale. De aceea, votului de sâmbătă i s-a şi conferit o importanţă sporită. Până la legislativele din toamnă mai sunt alegerile europene din iunie şi trei alegeri regionale în august, şi toate aceste evenimente pot fi influenţate de votul de azi al Adunării Federale.

Autor: Jochen Vock / Ioachim Alexandru
Redactor: Ovidiu Suciu