Alegerile primare mai au de aşteptat

Încercarea fostului premier Călin Popescu Tăriceanu de a echilibra raporturile de forţe în partid a eşuat. El propusese ca preşedintele să fie ales de toţi militanţii în cadrul unor alegeri interne de amploare fără precedent, după cum propusese ca fiecare membru al Biroului Permanent Naţional să fie ales individual. Porpunerile sale nu au avut însă niciun succes.

S-ar putea spune că PNL ignoră o tendinţă tot mai răspândită în politica lumii de astăzi, aceea care prevede alegeri interne lărgite la care să participe nu doar delegaţii aleşi pe sprânceană, ci întregul corp al militanţilor, fără excepţie. Dacă despre sistemul american nu mai e cazul să vorbim, să amintim doar că, în octombrie 2011, socialiştii francezi l-au desemnat pe François Hollande drept contra-candidat al lui Nicolas Sarkozy în urma unor ample alegeri interne la care au participat aproape 3 milioane de persoane, că în 2012 UMP a organizat alegeri interne pentru desemnarea preşedintelui formaţiunii sau că, în acelaşi an, Pier Luigi Bersani, liderul PD şi favoritul alegerilor italiene de la sfârşitul acestei săptămâni, l-a învins pe primarul Florenţei, Matteo Renzi, într-o competiţie la care au participat toţi militanţii, devenind candidatul oficial pentru alegerile de anul acesta al coaliţiei de centru-stânga, Bene Comune. Participarea la urne a fost şi de data aceasta impresionantă: Bersani a obţinut 1.706 457 de voturi, iar contradicandatul său 1.095 925 de voturi.

Atunci când situaţia este relativ echilibrată, când vechile tehnici politice bazate pe reprezentare nu mai oferă suficientă legitimitate democratică, alegerile extinse se impun tot mai des. De fapt asistăm la o tendinţă mai largă care priveşte avansul lent, dar sigur, al democraţiei participative în dauna reprezentării clasice.

Dar în cazul PNL ar trebui să privim lucrurile cu o anumită rezervă. Fostul şef de guvern, Călin Popescu Tăriceanu, în ciuda bunei sale prestaţii politice, nu are o susţinere puternică în partid şi nu se poate spune că, prin legitimitatea sa democratică ar ameninţa poziţia lui Crin Antonescu. Dacă poziţia ar fi fost mai puternică, atunci propunerile sale ar fi fost, cu siguranţă, preluate şi amplificate, creând o stare de criză care l-ar fi obligat pe liderul formaţiunii să facă anumite concesii. În realitate PNL nu este cutremurat de lupte intestine, amploarea divergenţelor interne fiind mult amplificată de presă şi, în general, de aceia care dezaprobă linia politică a lui Crin Antonescu. În aceste împrejurări, în care dezbaterea este înlocuită prin puternice ataşamente mai curând afective (Antonescu este perceput ca singurul capabil să-l înfrunte eficient pe Băsescu şi prin urmare succesorul său natural), alegerile primare ar fi redundante şi, la urma urmelor, inutile. Să organizezi un scrutin costisitor la capătul căruia să constaţi ceea ce ştiai dinainte nu este cea mai grozavă decizie.

Prin urmare fostului premier nu îi rămâne decât să-şi organizeze opoziţia cu răbdare şi să aştepte un moment mai potrivit. Iar cât priveşte alegerile primare, de un fel sau de altul, ele se vor produce cu siguranţă, la un moment dat, şi în politica românească.