Algeria, românii şi lupta antiteroristă

El va depinde de ce se va fi înţeles la Bucureşti din moartea românilor din Algeria şi în genere din evenimentele declanşate de capturarea, de către terorişti islamişti, a sute de ostateci şi a unei platforme de extracţie de gaze, ce s-au sfârşit cu acţiunea forţelor de securitate algeriene.

Pe moment - cu excepţia câtorva specialişti - europenii şi americanii sunt într-o stare de stupoare similară celei care a urmat altor băi de sânge comise de terorişti islamişti. Prea puţini ştiu cine a săvârşit masacrul şi de ce. Prea puţini înţeleg realmente de ce oficialităţile algeriene au reacţionat aşa cum au făcut-o.

Cert este că, în marea lor majoritate, cancelariile apusene şi bună parte din presa occidentală s-au grăbit să-i absolve de orice vină pe algerieni şi să atribuie răspunderea integrală, sau partea leului din responsabilitatea pentru uciderea zecilor de nevinovaţi, teroriştilor islamişti.

Deşi extremiştii au pretins că ar fi vrut să răzbune complicitatea Algeriei la operaţiunile anti-islamiste lansate de francezi în Mali, în speţă la deschiderea spaţiului aerian algerian pentru francezi, realitatea este alta. Realitatea este că operaţiunea de la frontiera algeriană a fost plănuită cu săptămâni sau poate chiar cu luni înaintea declanşării intervenţiei pariziene în nordul Africii.

Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat la In Amenas n-are nici o legătură directă cu intervenţia franceză. Cu atât mai strânse sunt, în schimb, legăturile indirecte cu evenimentele din Mali, Algeria, Libia, Egipt şi alte ţări nordafricane, situate la o aruncătură de băţ de frontierele Uniunii Europene.

Efortul de a înţelege cele petrecute la In Amenas ne trimite la analiştii din zonă, care, nu întâmplător, urmăresc nu sporadic, ci constant şi riguros evenimentele din Magreb, având un impact direct asupra întregii regiuni. E vorba de analiştii israelieni, singurii observatori din regiune care, spre a-şi asigura securitatea, au tot interesul să culeagă informaţii fiabile din Sahara, de a şti ce se petrece zi de zi şi pretutindeni în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Potrivit expertului israelian Eli Karmon, un specialist în politici şi strategii antiteroriste, reluat de ziarul Jerusalem Post, acţiunea din Algeria e mai degrabă expresia unei lupte interne pentru putere din filiala regională a reţelei teroriste islamiste al Quaida decât a vindictei anti-franceze.

Reţeaua, puternic fărâmiţată, a înregistrat ample succese în ultima vreme în aproape tot nordul Africii, inclusiv, până la intervenţia franceză, în Mali, fiind supusă în schimb unor presiuni crescânde din partea forţelor de securitate algeriene. Circa două sute de militanţi islamişti s-au văzut arestaţi de algerieni din luna august încoace, alţii, inclusiv o serie de lideri ai reţelei, au fost ucişi.

Nu trebuie uitat, în context, că Algeria, teatrul unui extrem de virulent război civil iscat de islamişti, în care au pierit aproximativ 140.000 de oameni, e una din puţinele ţări magrebine rămase la adăpost de răsturnări politice de amploare şi de victorii islamiste în alegeri postrevoluţionare.

Nu e de mirare că autorităţile algeriene au încercat şi de această dată să demonstreze tuturor că nu manifestă nici un pic de slăbiciune în reacţie la pericolul islamist. Cu atât mai mult cu cât exportul de gaze şi petrol constituie principala sursă de venit a Algeriei.

Iată tot atâtea motive pentru care, în ciuda „absoluţiunilor” occidentale, oficialii algerieni au autorizat declanşarea unei acţiuni precipitate, brutale, lipsite de discernământ, amintind fatal de unele băi de sânge comise de forţele speciale ruseşti în reacţie la terorismul cecen. De pildă, în teatrul din Dubrovka, sau într-o şcoală ocupată de separatiştii musulmani din Caucaz.

În plus, potrivit lui Eli Karmon, liderii algerieni n-ar fi vrut deloc să se vadă expuşi crescândelor presiuni ale guvernelor occidentale în vederea negocierii cu teroriştii astfel încât să se poată salva vieţile ostatecilor capturaţi.

Acestea fiind spuse, e clar că toate cancelariile implicate şi, nu în ultimul rând şi autorităţile române, vor trebui să analizeze cu maximă seriozitate situaţia din nordul Africii. Dar unele concluzii care se vor desprinde din această analiză par clare încă de pe acum. E nevoie de o mai bună informare şi protecţie a cetăţenilor care lucrează în străinătate, îndeosebi în ţări din Magreb şi Orientul Mijlociu, în care islamismul şi terorismul profită de pe urma unor forţe de securitate rudimentare.

Concomitent, e limpede că primejdia pe care o reprezintă islamismul militant nu e locală, sau regională, ci un pericol global. Recunoaşterea acestei evidenţe implică necesitatea unei mai bune coordonări şi cooperări americano - nipono - europene în lupta împotriva terorismului global.

În plus, ar putea fi nevoie să se regândească şi strategia evacuării Afganistanului, dacă nu se doreşte ca teroriştii islamişti să reocupe rând pe rând bazele din care au fost cândva alungaţi.

În acest context, criteriul distanţei unei potenţiale baze teroriste de Europa, care i-a determinat pe francezi să intervină în Mali, fără să-i convingă să-şi revizuiască decizia de a-şi replia trupele din Afganistan, nu pare unul serios.

La urma urmei trăim într-o lume în care progresul tehnic a dovedit de mult că impedimentul distanţelor nu e deloc insurmontabil. Dimpotrivă, e prea lesne de înlăturat pentru a constitui factorul decisiv al unei strategii antiteroriste demne de acest nume…