Băsescu şi iluzia noocraţiei

Ideea modificării Constituției provocase entuziasm printre intelectualii de dreapta care aspirau încă din anii ’90 la o integrală refondare a statului. Victoria în alegeri a lui Traian Băsescu în 2004 a părut să fie momentul prielnic al încheierii unor transformări începute în 1989. Anticomunismul mereu frustrat, idealismul platonic reprimat, ambiția noocratică nemărturisită au fost motoarele unei scurte renașteri a entuziasmului politic reformator. Dreapta descoperea prin 2005-2006 cu încântare de sine că reformismul nu mai aparținea unei stângi repliată pe o conduită conservatoare, ci dimpotrivă unei drepte mobile și înclinate către schimbare. Alegerea lui Nicolas Sarkozy în Franța a fost la rândul ei foarte stimulatoare din punct de vedere moral.

Este pe deplin simptomatic că primele dezbateri privind o nouă Constituție organizate de Valeriu Stoica au fost moderate de Gabriel Liiceanu, care părea să redescopere ambianța reuniunilor GDS de la începutul anului 1990.

Intelectualii reveniți o clipă în prim-planul vieții publice nu abandonaseră în sinea lor idealul regelui filosof și duceau cu sine ambițiile unei ”noocrații” poate insuficient conștiente de sine. Faptul că Andrei Pleșu fusese chemat ca ”sfetnic” la Cotroceni, că Horia Roman Patapievici fusese numit ca președinte al ICR, că mulți alții fuseseră decorați după ani de rele tratamente mediatice și izolare oficială, că cei mai ”reacționari” intelectuali din epoca regimului Iliescu deveneau oaspeți ai noului Președinte părea să fie debutul unui fast moment ”noocratic”.

Era iarăși simptomatic că discursul public tindea să recupereze câteva formule lansate cu succes în anii ´90 de intelectualii de formație clasică, cum ar fi aceea potrivit căreia ”ministrul nu este stăpânul cetățeanului, ci, dimpotrivă, este devotatul său servitor”. Această răsturnare spectaculoasă de sensuri urma să devină piatra de temelie a noii Constituții. ”Ministrul ca slujitor” era esența însăși a unei reforme a statului.

Acuzați în repetate rânduri de naivitate, (dacă nu de oportunism) ”noocrații” au arătat că între idealul curat al slujirii publice și realitatea unei conduceri rapace și perfect egoiste ar exista un spațiu larg de trepte intermediare. Așadar nu naivitatea le dicta discursul, ci dimpotrivă înțelepciunea realistă a celui care știe ce forță uriașă conțin credințele și modelele asumate. Mereu platonici, ”noocrații” recuperați după 2005 meditau de fapt asupra puterii mitului fondator. Recent, sub egida Institutului de Studii Politice, Cristian Pătrășconiu a publicat două volume dedicate dreptei intelectuale și noii gândiri a dreptei, care nu atinge explicit acest plan intim al ambițiilor reformatoare, dar care lasă să se vadă printre rânduri sentimentul puternic al preeminenței care îi anima pe exponenții ”noocrației” post-decembriste.

Eșecul anilor din urmă este de fapt istoria unei iluzii. Președintele Traian Băsescu nu se înconjurase de intelectuali, nu abdicase discret în beneficiul unei nedeclarate ”noocrații”, care condamnase comunismul și care se însărcina să redefineacă temeiurile vieții colective, ci pur și simplu distribuise roluri și beneficii, continuând să guverneze ca un ”principe” cinic și realist și în sinea-i cu totul imun la farmecul vieții intelectuale. Pentru intelectualii ambițioși a fost o excelentă ocazie de afirmare, pentru cei naivi a fost o neînțelegere nici astăzi pe deplin clarificată. Pentru cei cinici, în schimb, alianța dintre ”principe” și ”intelectuali” a devenit o ideologie întreținută ani la rândul cu mare asiduitate propagandistică.

Cert este că proiectul de modificare a Constituției propus de Președinte nu mai avea nimic de a face cu elanul ”platonic” al primelor reuniuni moderate la CADI de Gabriel Liiceanu, fiind expresia unei pure tentative de consolidare a puterii și a unei gândiri simplificatoare.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Medana Weident