Am pierdut şi transhumanţa!...

Cu toate că este o formă de viaţă extrem de grea şi de solicitantă, căreia, în ziua de astazi i s-ar dedica puţini oameni, până nu demult, în fiecare primavară sau toamnă, turme cu sute sau chiar mii de oi, care străbătau ţara făceau parte din peisajul public şi puteau fi des întâlnite pe drumuri judeţene sau chiar naţionale.

Proprietarii lor, oierii, erau socotiţi foarte bogaţi mai ales înainte de 1989, dar încă şi în primul deceniu de după răsturnarea lui Ceauşescu. Însă, în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi oieri au renunţat la meseria lor.

Practic, lâna nu mai are căutare, cu excepţia perioadei de Paşti, carnea de oaie şi de miel se vinde mai greu, iar comercializarea produselor preparate din lapte cum ar fi caşul, brânza şi telemeaua este îngreunată din cauza regulamentelor Uniunii Europene pentru securitatea alimentară, începând de la producţia propriu-zisă şi până la ambalaj.

Cu toate acestea, în ţară mai sunt oieri care nicidecum nu ar renunţa la transhumanţă.

Baciul moldovean este femeie, conduce un puternic patru ori patru peste pante de 45 de grade şi trebuie să-i ţină în frâu pe vreo zece oieri. O cheamă Vasilica Ciobaniuc, are 50 de ani şi este încă o frumuseţe. La stână soseşte de obicei în zori.

„Eh, al dracului!“, fluieră, „He-tu-he!“, oi, clopoţele, Vasilica Ciobaniuc: „Lasă-le, Fane!“

"Mă trezesc dimineaţa la şase, pregătesc de acasă tot ce este necesar să iau la deal, şi, indiferent de anotimp, de ziua cum este, soare sau plouă, indiferent cum este, vin la deal, aduc la oamenii care sînt angajaţi să se ocupe de animale tot ce este necesar, alimente şi tot ce au nevoie, văd ce se întâmplă la deal, dacă este bine cu laptele, dacă animalele sînt sănătoase, dacă au nevoie de tratament şi iau la vale caşul, urda, ce este, iar acasă le prepar."

Vasilica Ciobaniuc şi soţul ei Ştefan locuiesc la marginea oraşului Comăneşti. Locul unde îşi ţin animalele şi unde au stâna se află în munţi, la vreo zece kilometri de la oraş. Amîndoi au crescut de mici copii cu oi. Ştefan Ciobaniuc, 51 de ani, chiar se trage dintr-o familie de ciobani care mereu a practicat transhumanţa.

Înainte de `89 Ştefan Ciobaniuc a lucrat ca inginer-electrician, iar soţia lui ca inginer mecanic. Şi atunci au avut câteva oi. În 1993, Vasilica Ciobaniuc a fost disponibilizată de Combinatul de prelucrare a lemnului. Atunci soţii Ciobaniuc au decis să reînvie tradiţia familială - oieritul. Acum au 600 de oi, câteva zeci de capre, trei vaci, vreo opt porci şi un cal.

Vasilica Ciobaniuc este cea care merge cel mai des la animale şi la oieri şi care se ocupă de produsele lactate. Ştefan Ciobaniuc - angajat la primărie, unde răspunde de păşunile oraşului Comăneşti - mai mult administrează afacerea. Ţine legătura cu clienţii, procură, în caz de nevoie, hrană pentru animale şi organizează traseele de toamnă şi primăvară ale oilor.

O vreme le-a mers foarte bine soţilor Ciobaniuc. Dar în ultimii ani, oieritul şi mai ales transhumanţa au devenit o afacere cam nerentabilă şi grea, după cum explică Ştefan Ciobaniuc.

"Noi ajungeam până în zona Brăilei, Tulcea într-o iarnă, cu oile, pentru că erau locuri mult mai largi, mai bogate din punct de vedere vegetal. Dar în ultimul timp, au trecut în proprietate privată o mare parte din pământuri şi proprietarii nu ne acceptă pe pământurile respective. Neavând posibilitatea să trecem dintr-un loc în altul, normal, transhumanţa dispare. Deocamdată se mai menţine, dar la o scară mult mai mică faţa de altă dată. Acum, ne limităm la zona Bacăului, a Siretului, pe aici, pe aproape, Lunca Siretului, şi ne descurcăm aşa. Când s-or închide şi astea mai reducem efectivul. Şi ăsta e mersul."

Ora prânzului la stână. Oile vin de la păscut şi sunt mulse iar imediat după aceea laptele este închegat. Produsele lactate ale soţilor Ciobaniuc se vând bine. Ei au un mic magazin în Comăneşti şi câţiva clienţi angrosişti. În schimb, carnea de oaie şi de miel nu este căutată aproape deloc, iar lâna, numai ca să n-o arunce, soţii Ciobaniuc o dau pentru un preţ derizoriu cuiva din Sibiu. Contrar speranţelor pe care le-a avut Ştefan Ciobaniuc aderarea României la Uniunea Europană nu prea i-a folosit. De pildă, el a încercat degeaba să obţină o licenţă de export pentru produse lactate. Iar greutăţile cu oieritul nu se opresc aici.

În ţară, în afară de zona noastră din Bacău de aicea ar mai fi Sibiul, care se ocupă de transhumanţă şi în zona Mureşului, ceva. Oricum, mulţi nu mai sînt, pentru că fiecare s-a reorientat, pentru că e o viaţă grea şi foarte greu găseşti oameni pentru asta. El trebuie să stea afară indiferent de temperatură, de climă, de toate alea, şi ăsta e principalul motiv din care renunţă multă lume.

"Cioban: Paharul îmi place. Hahahahahha! Da´ nu prea aduce! Vasilica Ciobaniuc: Da, da´ de ce?! Zi şi motivele! Oier: Îi e frică că facem rele, nu ne mai ţinem de oi. Hahaha. Eh, da."

Cristinel Toderiţă, zis Crişan, este cel mai bun cioban al soţilor Ciobaniuc. Are 52 de ani, s-a născut într-un sat apropriat, unde are acum soţie şi trei copii. Dar şi-a petrecut mai toată viaţa la păşune, cu oile.

"Tata nu m-a dus să învăţ carte. Şi el tot aşa o fost. Hahaha. E bună viaţa asta. E sănătoasă. Aer curat. Mai o cană de lapte, mai o cană de zer. Apă rece. Cui îi place. Nu place la toţi. Că miroase, că-i glod, că-s...multe, uite de dimineaţa de la patru până seara la zece stăm în chicioare. Şi ai treabă. Ce să-i faci?! Mai ninge, mai plouă, mai trăzneşte, mai vine lupu´, mai vine ursu´, mai... soare, căldură, ce să faci?! Asta am învăţat, asta facem."

Cum s-a schimbat viaţa ciobanilor care fac transhumanţa în ultimii 20, 30 de ani?

"Îi mai greu acuma, mai greu, eu astă-toamnă am luat două bătăi în vale că m-o găsît pe terenul lor. Şi eu eram singur, cu oi multe şi m-au bătut... O trecut, ni-o trecut. Acuma să văd ce mai iau în toamna asta. Hahaha."

Ciobanii se duc la masă, mănâncă o ciorbă, apoi pleacă iarăşi cu animalele. Înainte să se urce în Jeep-ul ei puternic Vasilica Ciobaniuc mai trece pe la unele oi şi capre bolnave. Când este întrebată despre viitorul oieritului şi transhumanţei, în ochii ei apar câteva lacrimi pe care repede şi le şterge. Are două fete mari şi tare mult şi-ar dori ca ele să ducă mai departe oieritul. Are însă puţine speranţe.

"Ele nu sunt mulţumite de munca pe care o depunem noi şi de câştigul pe care îl avem. Şi nu ştiu în ce măsură s-ar axa pe acest mod de viaţă şi de a munci, de a trăi. Aia mai mică ar fi înclinată, totuşi... mai vine, ne mai ajută, s-a ocupat de produse, să aducă ceea ce este necesar la deal, dar nu ştiu dacă pe o perioadă mai lungă şi-ar dori să facă treaba asta. Este o muncă destul de grea. Dar este ca şi atunci când ai un copil. Chiar dacă îţi aduce bucurii, chiar dacă îţi aduce necazuri, este copilul tău şi nu te desparţi de el. Aşa este şi cu animalele. Nu poţi să te laşi de ele. Chiar să vrei, nu poţi."

Autor: Keno Verseck
Redactor: Petre M. Iancu