Anticomunismul ca trambulină pentru veleitari

Legea lustraţiei adoptată recent de majoritatea guvernamentală fără participarea opoziţiei a fost triumful principiului abstract lipsit de orice contingenţă cu realul. A fost împlinirea anticomunismului fără comunism şi fără comunişti. Rostul ei, preponderent ideologic, a slujit ca platformă justificativă unui grup politic dornic să-şi amplifice influenţa sau măcar să-şi conserve situaţia dominantă în societate. Anticomunismul acesta tardiv, retoric, didactic, moralizant aduce întrucâtva cu un soi de clericalism, care instituie un corp de magistraţi („clerul”) menit să apere ortodoxia şi să oficieze liturghia noului cult.

Niciun opozant anticomunist din România fără nicio excepţie, nici unul dintre aceia care au avut direct de suferit de pe urma aparatului represiv prin încarcerare, stigmatizare, tortură, expulzare sau măcar discreditare şi marginalizare socială nu s-a alăturat acestui curent, preferând să rămână, discret, la distanţă. Foştii persecutaţi politic au aplaudat condamnarea comunismului (cum ar fi putut face altfel?), dar au rămas reticenţi faţă de excrescenţele ideologice, care au început să prolifereze în jurul acestui act politic. Or, legea lustraţiei adoptată după 22 de ani de la căderea comunismului şi abia după ce guvernarea foştilor comunişti şi-a dat toate determinările, intrând ea însăşi în istorie, este una din consecinţele stranii ale unei noi ideologii: anticomunismul abstract.

Ar fi nedrept să spunem că tot ce s-a spus şi făcut în ultimii 5 ani sub semnul anticomunismului ar fi greşit sau viciat de motivaţii impure, dar ambianţa generală a fost străină de spiritul unei autentice comemorări, a fost inaptă de o reală reflecţie asupra trecutului, tinzând tot mai mult să producă un tăios instrument pentru lupta politică de conjunctură. Atunci când preşedintele Traian Băsescu (un „fost comunist” după cum singur se caracteriza în campania electorala din 2004) şi-a construit puterea politică pe noua doctrină anticomunistă, lovind adesea chiar în autenticii opozanţi (C. Ticu Dumitrescu, de pildă, sabotat în CNSAS de reprezenzanţii preşedintelui) am asistat, cu siguranţă, la o masivă deturnare de sensuri.

Descrierea aceasta poate părea exagerată. Şi întrucâtva chiar este, căci lucrurile s-au petrecut mai confuz şi mai mediocru decât ar lăsa să se înţeleagă această imagine. Dar legea lustraţiei este, cu siguranţă, expresia cea mai clară, cea mai proeminentă a acestei imposturi anticomuniste, care nu provoacă nici cea mai mică suferinţă vreunui demnitar comunist din trecut, care nu clinteşte nici un fir de păr din capul vreunui securist şi care nu pune la îndoială niciuna din consecinţele guvernărilor postcomuniste. Dar dacă unii au pledat cu atâta stăruinţă în favoarea unei legi fără efecte sesizabile este pentru că scopul lor era construirea unei armături ideologice menite să legitimize o anumită categorie de privilegii. Pledând bombastic în favoarea lustraţiei şi arogând implicit o anumită superioritate morală, orice veleitar putea pretinde mari recompense publice. Anticomunismul acesta tardiv a fost doar încă unul din efectele unei tranziţii confuze şi dificile.