Antropologia descentralizării

În unele cercuri occidentale, subsidiaritatea este calificată, adesea, ca un principiu „de bun simţ”. Dar nu e deloc de la sine înţeles că peste tot în lume este percepută ca atare. În România cu siguranţă că nu e „de bun simţ”, fiind o veritabilă revoluţie. Aici o mulţime de politicieni şi ziarişti se întreabă încă dacă nu cumva descentralizarea va antrena o catastrofă, dacă nu va spori corupţia, dacă educaţia naţională nu se va prăbuşi, dacă în general societatea nu va fi cuprinsă de haos şamd.

Îngrijorările acestea nu sunt întâmplătoare. Omul care gândeşte în termenii autorităţii centrale de stat se teme în primul rând de dez-ordine, căci sensul principal al conducerii centraliste este să asigure o transmitere uniformă a unor instrucţiuni unitare. Dacă un ministru al educaţiei crede că ar fi bine să introducă uniformele în şcoli, atunci decizia sa se va transmite prin inspectoratele judeţene în toată reţeaua şcolară şi va fi pusă în practică după norme unice elaborate la minister. Autoritatea centrală interzice absolut orice iniţiativă la baza piramidei. Să ne amintim ce scandal a provocat cu ani în urmă apariţia manualelor alternative! Acestea erau de fapt expresii ale unei tentative de descentralizare a educaţiei la nivelul conţinuturilor, căci dizolvau autoritatea unică în domeniul canonului şcolar. Dar centralismul şi-a luat, întrucâtva, revanşa prin introducerea ulterioară a evaluărilor naţionale, care restabileau un tipar unic pe ţară şi, implicit, impuneau anumite conţinuturi. Evaluările acestea unice pe ţară, de care şcoala românească pare atât de mândră, reprezintă însă un regres grav faţă de descentralizarea începută timid după 1997. În România s-au făcut, de altfel, mai multe tentative de descentralizare, dintre care unele au fost păstrate, iar altele au fost infirmate de măsuri ulterioare. În general persistă o mare rezistenţă la nivelul gândirii publice.

Omul care gândeşte în termenii autorităţii centrale nu are curajul iniţiativei, căci ştie că ea emană, de regulă, de la vârful ierarhiei. E ceva foarte răspândit în România. De exemplu, asociaţiile de locatari din blocurile din marile cartiere de locuinţe sunt dependente în mare măsură de instrucţiunile care vin de la primărie şi nu au curajul să întreprindă ceva în interes comunitar dacă nu au o validare de la un for „superior”. E oare voie să facem cutare lucru? Există o lege care să ne îngăduie, sau o decizie a Consiliului General? Este extraordinar de răspândită în România această paralizie care se regăseşte şi la funcţionarii publici, şi la alte categorii profesionale presupus independente. Primăriile se raportează la prefecturi la fel cum asociaţiile de locatari se raportează la primării şi tot aşa la toate palierele organizării sociale.

O analiză a societăţii româneşti din perspectiva libertăţii ne-ar putea arăta că pluralismul politic nu reprezintă o garanţie suficientă, căci în cadrele unui stat supercentralizat acţiunea cetăţenilor şi a comunităţilor este foarte limitată.

Centralismul este strâns legat de un anumit tip de om şi de o gândire subalternă, care tinde să interzică orice iniţiativă. Tot ce nu vine „de sus” este privit cu rezerve şi la rigoare blocat, căci nu are validarea autorităţii. Generalizând, am putea spune că organizarea centralistă în stat este de natură să împiedice persoanele şi grupurile sociale să-şi manifeste cu adevărat energiile creatoare. Statul este cel mai adesea ca un tată de familie abuziv, care ţine să-şi impună discreţionar preferinţele.

În Europa de est, care a trăit aproape 50 de ani în cadrele unui regim totalitar, nu subsidiaritatea, ci centralismul pare ceva „de bun simţ”. Lăsând deoparte interesele birocraţiei centrale, care, prin chiar natura ei, se opune descentralizării, cel mai mare obstacol stă în tiparul uman pe care l-au creat sau încurajat regimurile totalitare.