Anul european al oamenilor cu infirmităţi Un bilanţ de Peter Zimmermann, tradus de Elisabeta Sturdza

"Anul european al oamenilor cu infirmităţi" a stat sub deviza: "Nimic fără noi". Imperativele au fost: "Să facem posibilă participarea, să impunem o poziţie egală, să avem drept la autodeterminare!" În Germania trăiesc în prezent aproape 7 milioane de bărbaţi, femei, copii şi tineri cu grave infirmităţi - 10 % din populaţie! Numai 4,5 procente au încă de la naştere acest handicap. Ceilalţi au suferit accidente la vîrste între 15 şi 60 de ani.

Oricine poate fi lovit. Şi brusc, viaţa din jur arată altfel. Începînd din 1994, a fost inclusă în constituţia ţării prevederea: "Nimeni nu trebuie să fie dezavantajat din cauza infirmităţii sale". Dar şi în anul 2003 - "Anul european al oamenilor cu infirmităţi" - au existat poticneli în aplicarea în spirit civic şi nebirocratic a acestei decizii. În ciuda numeroaselor programe de finanţare, în viaţa de zi cu zi handicapaţii întîmpină încă mult prea multe obstacole. Lipsesc încă rampe şi ascensoare pentru persoane în scaune cu rotile; iar sistemele de orientare pentru nevăzători şi pentru surzi sunt rare. Condiţiile din Germania, şi din Europa în general, nu se pot compara cu cele din Canada sau Australia. Acolo clădirile publice şi mijloacele de transport sunt astfel utilate, încît să fie accesibile şi utilizabile în egală măsură de către oricine. Regretabile sunt, însă, mai cu seamă "barierele" din mentalitatea oamenilor, pentru care infirmii continuă să nu fie decît obiect al milei.

Persoanele cu infirmităţi din Germania trebuie să lupte pentru acceptarea şi recunoaşterea stării lor ca normalitate. Ceea ce lipseşte încă este o lege de drept civil împotriva discriminării. Guvernul federal nu şi-a ţinut promisiunea de a vota o astfel de lege în cursul acestui an. Numai în cîteva Landuri există deja unele modele. Aşa se explică faptul că şi în anul 2003 în unele restaurante şi în unele magazine a fost interzis accesul infirmilor, iar unele agenţii turistice şi imobiliare au refuzat să încheie contracte cu aceştia.

În vederea realizării unei noi calităţi a vieţii, toţi handicapaţii din Europa urmau să primească drepturi egale. Or, acest "An european al oamenilor cu infirmităţi" nu a adus o schimbare substanţială. Un bilanţ nesatisfăcător! Mai mult: prin reforma sistemului sanitar, libertatea de mişcare a infirimilor este îngrădită datorită costurilor ridicate pentru mijloacele de transport. Situaţia familiilor cu copii cu infirmităţi sau boli cronice nu s-a îmbunătăţit. Şi lista poate fi lungită.

Fondurile publice sunt tot mai sărace, dar numărul infirmilor creşte şi, datorită îngrijirii medicale, şi speranţa lor de viaţă. Costurile pentru fiecare caz pot fi coborîte, nu şi numărul cazurilor. Deci pe anasmblu costurile cresc. În Germania se impun a fi luate măsuri. Şi după acest "An european al oamenilor cu infirmităţi", concluzia este că nu există alternativă la integrarea handicapaţilor într-o societate umană. Aceştia trebuie să aibă dreptul de a decide ei înşişi în multe aspecte care îi privesc, inclusiv în administarea fondurilor. O condiţie importantă: comunelor nu trebuie să li se retragă cu totul obligaţia de asistenţă a handicapaţilor. Aceasta ar duce la o mai bună convieţuire a tuturor cetăţenilor, care nu ar avea decît de profitat.