Anul Hertei Müller

Anul 2009 a produs o mutaţie în chiar modul de receptare al literaturii şi istoriei, al relaţiei dintre cuvînt şi adevăr, dintre ethos şi estetic în creaţia literară, datorită, în primul rînd, Nobelului atribuit scriitoarei Herta Müller.

Occidentul a avut dintr-o dată revelaţia unei literaturi, a unui destin personal şi istoric, cu totul ieşite din comun. Cărţile laureatei, mai cu seamă ultimul ei roman „Atemschaukel," au scos din unghiul mort al privirii apusene atît capitolul deportării etnicilor germani din România în fosta Uniune Sovietică după cel de-al doilea război mondial, cît şi teroarea exercitată de opresiunea comunisto-securistă, suferinţele şi traumele, nevindecabile, pe care ea le-a provocat celor decişi să-i reziste.

Efectele unui Nobel

Pe lîngă toate acestea, Nobelul Hertei Müller a avut şi o seamă de efecte pe care le-aş numi colaterale: gradul de vizibilitate al României în mass media apuseană a crescut, procesul confruntării cu trecutul comunist s-a intensificat, nu în ultimă instanţă şi prin publicarea, de către scriitoarea laureată, dar şi sub semnătura altor scriitori germani originari din România, a unor texte şi documente legate de arhivele securităţii.

Herta Müller, reţinută din fire, reticentă faţă de asaltul publicului şi al ziariştilor, vizibil stînjenită de elogii, gata să le respingă chiar, la nevoie, punîndu-şi în dificultate inerlocutorii, s-a văzut dintr-o dată copleşită, proiectată în centrul atenţiei publice timp de peste trei luni, totul culminînd cu ceremonia luării în primire la Stockholm, din chiar mîna Regelui Suediei, a celui mai rîvnit premiu literar.

Şi, ceea ce trece drept o senzaţie în tradiţia decernării Premiilor Nobel, timpul alocat de Alteţile lor Regale conversaţiei cu laureaţii a depăşit în cazul Hertei Müller limitele prescrise, circa un sfert de oră, prelungindu-se la peste o oră.

Revenită la Berlin, scriitoarea germană originară din România a fost confruntată cu un alt eveniment inedit: capitala i-a pregătit un spectacol, intitulat Ein Fest für Herta. Peste o mie de spectatori admiratori au asistat la elogiile muzicale şi discursive aduse sărbătoritei.

Literatură, adevăr, dreptate

Editorul scriitoarei, Michael Krüger, a optat pentru un mod neconvenţional, aproape anecdotic, relaxant, de a o cinsti pe laureată, relatînd epopeea vestimentară menită să-i confere o apariţie conformă cu eticheta, la ceremonia de la Stockholm. Editorul l-a evocat şi pe Oskar Pastior, pe care l-ar fi văzut aplaudînd, de pe un nor alb, ceremonia premierii.

Ca de fiecare dată, Andrei Pleşu şi-a încîntat publicul, schiţînd un portret cum nu se poate mai inteligent, profund şi rafinat al Hertei Müller. Textele filozofului şi criticului de artă român au fost totdeauna memorabile, au făcut deliciul auditoriului şi cititorilor germani. De pildă, cînd Pleşu a fost invitat să rostească elogiul laureatului Premiului Păcii, Wolf Lepenies, sau cînd marile ziare germane i-au acordat spaţii editoriale, cînd clubul presei, difuzat duminică la televiziunea publică germană, l-a avut ca invitat…

Mi-a parvenit doar traducerea, semnată de Ernest Wichner, a discursului rostit de Andrei Pleşu la Serbarea pentru Herta, din care motiv reţin măcar o idee fundamentală: adevărul este o categorie a dreptăţii, pentru autoare, între adevăr şi risc există o legătură, felul în care scriitoarea îşi trăieşte mesajul are o dimensiune socratică, a sacrificiului de sine.

Riscurile adevărului

Din lista riscurilor cărora Herta Müller li s-a expus, scriind şi comportîndu-se doar conform imperativelor propriei conştiinţe, Pleşu reţine riscul de a fi spus adevăruri interzise în dictatură, de a vorbi despre aceleaşi adevăruri în emigraţie, riscînd astfel să dezamăgească un public supus altor priorităţi, mode şi pasiuni şi apoi, de a le spune localnicilor, în lumea nouă în care s-a integrat, adevăruri incomode, adevăruri care contrazic anumite reflexe morale şi intelectuale ale unei anumite elite. Mi-aş dori, dacă acest lucru nu cumva s-a întîmplat deja, să citesc textul lui Andrei Pleşu publicat şi în presa din România.

Cît despre Herta Müller, la serbarea dată în cinstea ei, la care şi Ada Milea şi actorul Albert Kitzl şi-au adus contribuţia, ea şi-a răsplătit publicul cu poeme colaj şi cu lectura poemului Pe-asfalt stă un pantof desculţ, scris şi citit în limba română, pentru 18 decembrie 2009, Timişoara.

Dar, iată, în ultimele zile ale acestui an de excepţie, mi-a parvenit şi un număr al revistei literare MATRIX editată de Pop Verlag, consacrat în mare parte Hertei Müller, care, de altfel, şi semnase unele texte şi în numerele anterioare ale publicaţiei.

Îţi mulţumim Herta că exişti se intitulează cuvîntul de salut al editorului Traian Pop, căruia i se alătură, evocînd textele şi opera autoarei în cuprinsul acestui număr al revistei, Eginald Schlattner, Horst Samson, Helmut Seiler, Olivia Spiridon, Romaniţa Constantinescu.

Pe coperta revistei este reprodus un portret al Hertei Müller dînd zîmbitoare autografe, portret însoţit de un citat: ”Cine ştie? Ceea ce scriu trebuie să pot mînca, ce nu scriu, mă poate mînca pe mine. Ce mănînc, nu piere însă, iar dacă sunt mîncată, eu nu pier."

Autor: Rodica Binder
Redactor: Alexandra Sora