Referendumul lui Tsipras

Gâdilăturile identitare şi momeala ultranaţionalistă, supra-aprecierea propriei forţe, culturi şi religii şi hiperbolizarea poporanist-colectivistă, cuplate cu manipulări şi varii variante de cult al persoanlităţii 'Führerului' au iscat multe derapaje istorice şi pagube ireversibile. Naţional-socialismul şi naţional-comunismul, în genul lui Ceauşescu ori al emulilor săi latino-americani de extremă stânga figurează printre ele.

Un om de afaceri grec a pus recent degetul pe rană într-o scrisoare deschisă adresată premierului său, Tsipras. "Draga Alexis, în timp ce tu te joci de-a (Hugo) Chavez, eu alerg zilele astea în străinătate. În timp ce tu decideai falimentul ţării tale, eu aveam o întâlnire cu investitorii germani...”

Mesajul, devenit viral pe net, e patetic, dar riscă să fie tardiv. Căci pare că „grexitul a fost de la bun început scopul lui Tsipras”, după cum reiese din argumentele, nu lipsite de consistenţă, ale editorialistului Simon Nixon, publicate de bine informatul ziar american, Wall Street Journal. Într-adevăr, n-a întârziat liderul guvernului de la Atena negocierile timp de aproape 6 luni, dând simultan impresia că un acord ar fi iminent, spre a-i determina pe cetăţeni să nu ia băncile cu asalt? Şi n-a tergiversat el tratativele până în clipa în care a expirat momentul plăţii datoriei la FMI, torpilând astfel salvarea financiară a ţării sale, după cum presupune Nixon? N-a mimat el dialogul, în loc să-l poarte? Şi n-a „executat el perfect planul” de a obţine grexitul, dacă acesta a fost scopul urmărit, avansând în ultima clipă nişte propuneri „cu zero şanse de a fi acceptate”, după cum mai relevă observatorul new-yorkez?

Trecând în revistă faza finală a discuţiilor dintre trimişii greci şi reprezentaţii UE, ai FMI şi ai Băncii Europene m-a frapat şocul întipărit pe feţele unor demnitari occidentali. După eforturile ieşite din comun depuse în zadar de şeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, după vădita propensiune, mai cu seamă a Parisului, dar şi a Berlinului, de a se face un maxim de concesii spre a se ajunge, odată în plus, a câta oară, la salvarea Greciei de un iminent faliment, dregătorii europeni erau aparent incapabili să-şi creadă ochilor şi urechilor: Din cer senin, Tsipras suspendase unilateral ceea ce ei credeau a fi negocieri substanţiale şi îşi rechemase la vatră oamenii anunţându-i că va avea loc un referendum.

Un referendum?!? Să fim serioşi. Bombastica întrebare pusă grecilor pare extrasă din Răcnetul Carpaţilor. Mai absurdă nici că se putea să fie articulată o propoziţie în care, în esenţă, li se cere grecilor să decidă asupra unei oferte atribuite europenilor şi creditorilor internaţionali, care, în fapt este o propunere inexistentă. Ea şi-a încetat brusc existenţa, după aruncarea în aer, de către Tsipras, a bailout-ului, a unei noi salvări financiare a statului elen, ce urma, după zeci de planuri Marshall acordate în ultimele decenii Atenei, nu în ultimul rând graţie generozităţii fără egal a Europei, să fie convenită. Dacă premierul grec ar fi dorit-o.

Paradoxal însă, în actualele condiţii, acest referendum poate fi util, în ciuda ridicolului suprem al modului pompieristic în care mai marii de la Atena i-au formulat ori i-ar putea reformula întrebarea. Căci mai există şansa ca elita elenă, în frunte cu primarul Atenei, Grigori Kaminis, şi cu partea responsabilă a intelectualităţii greceşti să convingă poporul să opteze pentru Europa, să-şi dezavueze guvernul şi să-şi deligitimeze astfel premierul extremist.

O asemenea întreprindere nu are, cu siguranţă, cum să fie uşoară. Căci e departe de a viza doar impopulara austeritate. Care s-a văzut transformată în strigăt de luptă de extrema stângă occidentală, deşi economisirile la sânge au funcţionat peste tot, din Irlanda şi Portugalia ori Spania până în Italia şi România ori republicile baltice. Şi e departe de a privi doar anemicul, ineficientul şi coruptul stat elen, cu o administraţie minată de nepotism, aflat la sursa răului actual.

În fapt, este o chestiune globală. Şi nu în ultimul rând europeană. Populiştii şi extremiştii de stânga şi de dreapta, putiniştii Bătrânului Continent, ca şi cei de peste ocean au intoxicat o lume întreagă, ţipând cu Tsipras: din rărunchi. Cu toţii îl susţin pe Hugo Chavez de Atena, huiduindu-i totodată pe creditorii internaţionali, cărora le cer să pompeze necondiţionat alte sute, mii şi poate zeci de mii de miliarde de euro în sacul fără fund al Greciei.

Ideea neoliberală avansată, culmea, de extremişti, întru sucirea minţilor oamenilor care se consideră capabili să gândească economic afirmă că renunţarea la austeritate şi pomparea nelimitată de noi ajutoare ar genera Greciei, pasămite, necesara creştere economică. Ceea ce nu-i mult mai mult decât o simplă himeră, câtă vreme statul elen nu funcţionează, ci sifonează orice fonduri ar primi. Cât timp Grecia nu-şi restructurează statul şi administraţia din temelii, nu-şi asanează sectorul public, nu-şi reformează finanţele şi nu-şi privatizează sectoare largi ale economiei, pentru a-i conferi o decisivă competitivitate globală.

Acesta, spus simplu, e adevărul. Haideţi, cu toţii, să-l rostim clar şi fără echivoc, în beneficiul prietenilor noştri greci. Haideţi să-i implorăm să voteze da, în speranţa că naţiunea elenă va refuza reeditatul mit al pumnalului înfipt în spate. Că va opta, în majoritatea ei, pentru Europa, iar nu pentru o gaşcă de lideri neaveniţi cu o agendă anti-occidentală, hotărâţi să reorienteze nu doar Grecia, ci Europa toată către Moscova, Ankara şi... Fenian.