Apocaliptica diferenţă dintre bombe

....Ştiinţa şi tehnologia par să fie, valoric, neutre şi la îndemîna oricui plăteşte destul. Dar conducerile poststaliniste ale Uniunii Sovietice s-au dovedit totuşi suficient de responsabile spre a rezista ispitei de a-şi rezolva problemele printr-o sinucidere colectivă. La fel şi cele chineze postmaoiste. Bomba le-a asigurat ambelor regimuri prezenţa la masa celor mari din Consiliul de Securitate ONU şi le-a garantat un statut internaţional special, fără să le scutească de nevoia de a-şi schimba din temelii sistemul. Că pînă acum n-au făcut-o integral, că în special în China, dar şi în Rusia libertatea economică n-a adus-o şi pe cea politică, iar democraţia autentică e departe de a se fi instalat la Moscova şi Peking a amplificat pentru toţi ceilalţi riscurile exportului de tehnologie nucleară din aceste ţări.

Intre timp au produs ori şi-au procurat bombe atomice şi alte ţări, în afara celor 5 puteri nucleare cu statut de membru permanent în Consiliul de securitate ONU. Din anii 50, israelienii au început să-şi elaboreze propriile proiecte atomare, soldate cu construcţia centralei secrete de la Dimona. Ulterior, au pus mîna pe bombă, lucrînd în secret, şi India şi Pakistanul, care deşi s-au confruntat în mai multe războaie, n-au cedat încă ispitei de a se folosi de ea. Recent, preşedintele SUA a recunoscut India ca putere nucleară, primind în schimb din partea guvernului de la New Delhi, garanţia că-şi vor supune arsenalele controlului internaţional. Rămîne de văzut dacă şi Congresul american se va declara satisfăcut cu această înţelegere, menită, din unghiul Casei Albe, să atragă de partea SUA un partener strategic cheie, aflat în plină ascensiune economică şi politică în criticul spaţiu asiatic. Concesia indiană este importantă. Dar chiar dacă n-ar fi, diferenţa dintre bombe este. Una e arma nucleară indiană, cu totul alta cea pakistaneză. Cea indiană, ca şi cea israeliană se află sub controlul unui guvern deopotrivă stabil şi autentic democratic. Cea pakistaneză nu. Din India nu s-au scurs informaţii sensibile către regimuri totalitare, sprijinind terorismul. Din Pakistan s-au scurs. Ceea ce nu împiedică Iranul şi Corea de Nord să invoce precedentul indian şi israelian şi să ceară Comunităţii Internaţionale să accepte şi pretenţiile nucleare ale Fenianului şi Teheranului. Or, ambele ţări icnesc sub povara unor regimurilor totalitare pure şi dure. Staliniştii nordcoreeni, care-şi înfometează propriul popor spre a se menţine la putere – ei cît de responsabili pot fi oare?

Cît despre demenţa pseudoteocraticului regim iranian, care—şi exportă de trei decenii revoluţia musulmană, declanşînd prin interpuşi băi de sînge de inspiraţie fundamentalist-islamică ba în Algeria, ba în Sudan ori Nigeria, ba în Orientul Apropiat, ura faţă de alte culturi, neamuri şi religii

pe care o manifestă Teheranul este elocventă.

In ultimele săptămîni, diplomaţii persani au străbătut lumea în lung şi-n lat spre a convinge cancelariile de pretutindeni să se opună oricăror sancţiuni contra Teheranului, cîtă vreme occidentul nu produce dovezi palpabile privind producţia iraniană secretă de arme nucleare. Dar neîncrederea Comunităţii Internaţionale, alimentată de faptul că Iranul, deşi a semnat tratatul de neproliferare nucleară, îşi escamotează activitatea în domeniu de aproape 2 decenii, jucîndu-se fără jenă de v-aţi ascunselea cu Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a sporit substanţial în ultima vreme. Teama de o bombă iraniană s-a amplificat cu atît mai mult cu cît îndoielile privind responsabilitatea regimului iranian a atins cote fără precedent, după incendiarele declaraţii ale preşedintelui Ahmadinedjad. Şeful statului iranian nu s-a mulţumit să nege Holocaustul, în speţă exterminarea a 6 milioane de evrei europeni, ci a lansat deschis un apel la un nou genocid, cerînd distrugerea Israelului.

Iranienii încearcă să extragă capital din aceste temeri şi să intimideze comunitatea internaţională. Recursul la Consiliul de Securitate ar lichida un eventual acord cu Rusia, generînd o situaţie din care nici o parte nu ar mai putea ieşi cîştigătoare, au ameninţat săptămîni în şir, iranienii. Dar cine îi mai crede oare?

Dată fiind credibilitatea nulă a tagmei clericale care a pus stăpînire pe Iran, ideea că această clică fundamentalistă, care sprijină deschis terorismul şi cheamă la distrugerea statului evreu (de ce nu, pe viitor, şi a altor state, bunăoară creştine?) va dispune de o armă atotdistrugătoare e, sau ar trebui să fie insuportabilă pentru lumea civilizată. Această idee e de natură dea oricărui om cu scaun la cap frisoane fără alt leac decît îndepărtarea de la putere a molahilor. Fiindcă între logica apocaliptică a lui „Paradise now, a paradisului obţinut pe loc cu orice preţ terorist, oricît de sîngeros, a islamiştilor suniţi din al-Quaida şi cea mizînd pe cartea demnităţii naţionale, proprie fundamentaliştilor şiiţi de la Teheran nu e decît o diferenţă de nuanţă. O diferenţă insignifiantă.