Arabi israelieni – afară din Israel?

Măsura în care poate diferi – de la o ţară sau regiune la alta – interpretarea noţiunilor de democraţie şi stat de drept, o demonstrează nu doar discuţia despre reformele politice în lumea arabă şi islamică. Şi că din dezbatere nu poate fi exclus un stat ca Israelul – adulat prin formulări precum “singura democraţie a Orientului Apropiat” – probează de pildă situaţia în care oameni de stat europeni condamnă uciderea deliberată a unor lideri extremişti – sub aspectul dreptului internaţional – aprobată în schimb de 80 la sută din populaţia israeliană. Sau în cea în care intoleranţa din sânul acestei populaţii câştigă tot mai mult teren.

Atât Statele Unite cât şi Uniunea Europeană s-au pronunţat în repetate rânduri pentru democratizarea Orientului Apropiat – mai recent la conferinţa la vârf a statelor grupului G8. Reacţia ţărilor vizate a fost rezervată până la negativă. Regimurile, toate nedemocratice, nu admit ca apusul să le prescrie ceva şi mizează în schimb pe reforme mici, treptate, care introduc oarecari libertăţi dar nu pun la îndoială conservarea puterii guvernanţilor respectivi.

Chiar recurentă este evoluţia în ţara adulată până în prezent ca “singura democraţie din regiune”: Israelul. Ocupaţia, de 37 de ani încoace, a unor teritorii palestiniene, a corupt de mult straturi largi ale populaţiei, fenomen agravat suplimentar din anul 2000 încoace, prin aşanumita "Intifadă Al Aksa”. Şi iată că acum, aproape două treimi din evreii chestionaţi într-un sondaj demoscopic recent din Israel, au opinat că ar fi mai bine dacă populaţia arabă a Israelului ar părăsi ţara. Aproape jumătate din persoanele – evreieşti – chestionate a exprimat părerea că guvernul îi tratează cu înţelegere pe arabii israelieni. Şi 45 la sută din ele se pronunţă pentru anularea dreptului de vot, activ şi pasiv, deţinut de arabii israelieni.

De reţinut că nu e vorba despre palestinienii din Fâşia Gaza şi din Cisiordania, ci de teritoriul propriuzis al statului Israel, de aproximativ o şesime a populaţiei întregi de 6 milioane. De palestinieni rămaşi în ţinuturile de origine la data proclamării statului Israel în 1948, de voie sau de nevoie făcuţi cetăţeni ai statului. Cu convingerea fermă că vor rămâne pe durată o minoritate fără putere.

Justeţea convingerii s-a confirmat, dar cu timpul, atitudinea arabilor israelieni s-a schimbat: mulţi resimt de mult solidaritate cu palestinienii din Cisiordania, chiar dacă nu ţin neapărat să fie cetăţeni ai statului plănuit acolo. Majoritatea evreiască a Israelului ar sesiza o asemenea dorinţă ca trădare – cum e văzută de pe acum şi solidaritatea declarată cu “verii” de dincolo de linia de demarcaţie. În plus ca dovadă că, în cele din urmă, arabii israelieni sunt doar un fel de “a cincea coloană”, al cărei ţel este nu doar retrocedarea tuturor teritoriilor cucerite în 1967 ci şi dezlipirea unor regiuni ale Israelului antebelic.

Numai în acest fel pot fi înţelese rezultatele înfricoşătoare ale sondajului. Ori “a înţelege” nu poate însemna “a admite”. Rezultatele sunt o probă eclatantă a radicalizării continue a opiniei publice israeliene. A unei opinii publice care timp îndelungat s-a distins prin curente liberale şi umanitare dar astăzi – probabil din teama de terorism, dar şi sub impresia indoctrinării de ani de zile – adoptă de mult timp poziţii radicale şi se decide în alegeri şi în favoarea unor curente radicale.

Fiindcă nu trebuie uitat că în majoritatea ţărilor arabe sunt la putere regimuri radicale, ale căror alegeri – dacă au loc – sunt de regulă farse. În Israel în schimb, politicienii radicali şi partidele respective se aleg în mod într-adevăr democratic şi liber. Pentru ca ulterior, prin politica lor, să demonteze principiile democraţiei liberale. Israelieni liberali au avertizat din timp faţă de o asemenea evoluţie. Acum, justeţea avertismentului lor pare a se confirma în mod dramatic.