Arsenalul de celuloză

Victoria lui Traian Băsescu împotriva maşinăriei pesediste, precum şi scorul de la parlamentare ce-a dat peste cap aşteptările baronilor roşii au pus sub semnul întrebării eficienţa bombardamentului mediatic asupra electoratului. La începutul lui noiembrie, la alegerile americane, ideea de manipulare prin mass-media a suferit o înfrângere plină de semnificaţii. Deşi a avut împotriva sa aproape totalitatea presei influente din Statele Unite, deşi cei mai expresivi actori şi cele mai sofisticate arme de atac politic au fost folosite necontenit împotriva lui George Bush-junior, alegătorii au votat după propria lor logică. Puterea ce părea nelimitată a presei şi-a arătat, spre propria ei stupoare, limitele.

Iată că, o lună mai târziu, în România suntem martorii unor similitudini frapante. Mai în glumă, mai în serios, am putea să ne lăudăm că ne aflăm doar cu patru ani în urma americanilor: şi la ei, în 2000, competiţia dintre Bush şi Al Gore a dat o egalitate cvasi-perfectă! Acum, şi la ei, şi la noi, presa aservită — unei ideologii, în Statele Unite, unei echipe de politicieni putred de bogaţi, la noi — a dovedit că nu e capabilă să-şi impună mesajul.

Cum s-a ajuns la eşecul campaniei mass-media, e greu de spus. Probabil că o parte din ce în ce mai mare a românilor a dobândit convingerea că interesele politicienilor nu sunt neapărat şi interesele lor. Probabil că supra-expunerea unor personaje precum Năstase şi Geoană care, literalmente, au populat până la ultimul centimetru spaţiile de reclamă din România, a creat o reacţie de respingere. Aşa cum o mâncare grea provoacă indigestie, milioanele de fotografii, orele de transmisiune la televiziune, bombardamentul informaţional prin maşinile de informare şi dezinformare ale puterii au dus la un rezultat nedorit de împricinaţi.

În aceste condiţii, mă întreb cât de departe se mai poate merge în direcţia mizei pe reclama plătită. Eşecul campaniei mass-media ar trebui, în mod normal, să ducă la o schimbare de strategie. Deocamdată, singurii beneficiari siguri ai milioanelor de dolari zvârlite pe reclame sunt patronii trusturilor de presă. Oameni care oricum nu erau sărăci, şi-au rotunjit şi mai mult pungile. Cât despre independenţa politicii editoriale şi de respectul pentru munca jurnalistului onest — întrebaţi-i pe ziariştii de la “România liberă” şi “Evenimentul zilei”, ori pe reporterii de la TVR.

E pură utopie să încerci să-ţi imaginezi ce s-ar fi putut face cu acei bani. Câţi bătrâni din aziluri ar fi putut să-şi îndulcească zilele, câţi copii bolnavi de SIDA salvaţi, câte spitale modernizate, câte şcoli dotate cu computere... În schimbul tuturor acestora, ne-am ales cu multiplicarea la infinit a chipului rubicond al premierului, cu zâmbetul ubicuu al lui Geoană şi chiar cu clasicul rânjet de eternă satisfacţie al încă preşedintelui Iliescu. De câte ori voi vedea un reportaj la televizor despre salvările care nu ajung la timp, de câte ori voi citi despre bătrâni morţi pentru că n-au avut bani pentru medicamente, n-am să mă pot împiedica să mă gândesc la arsenalul de celuloză şi la orele de virtualitate catodică risipite degeaba în recenta campanie electorală. Şi, asemeni lui Băsescu, voi şopti: “Acolo sunt banii dumneavoastră...”