Austria şi dezintegrarea vestului democratic

Lumea liberă şi democratică, aşa cum o ştiam, se dezintegrează văzând cu ochii. E doborâtă vertiginos, prăbuşindu-se aproape la fel de rapid ca resturile avionului egiptean dispărut joi noaptea şi, probabil, aruncat în aer de terorişti. Austria e un caz în speţă. Nu reiese clar, din sondaje, dacă extrema dreaptă austriacă îşi va adjudeca duminică funcţia supremă în Austria. Una, ce-i drept, mai degrabă reprezentativă, dar înzestrată cu destulă putere pentru ca titularul ei să-l poată demite pe proaspăt înscăunatul cancelar Kern şi să-l trimită în pustiu cu tot cu executiv.

Să admitem că pe alte sondaje decât cele pe care "le-am falisifcat noi înşine", ca să parafrazăm o vorbă atribuită lui Churchill, nu se poate pune prea multă bază. Uimitoare, în context, nu e ascensiunea de rachetă cosmică a populismului austriac. Uluitoare de-a dreptul şi, fără îndoială, semnificativă, e placiditatea cu care, într-un vest cândva hiperindignat de dinamismul carierei unui Jörg Haider, se recepţionează, mai nou, perspectiva probabilei victorii, în ţara lui Hitler, Himmler şi Eichmann, a unui ins precum Norbert Hofer, în faţa ecologistului Alexander Van der Bellen.

În faţa unui ecologist, nota bene, căci, pentru prima dată în istoria ţării, exponenţii marilor grupări de centru, creştin-democrată şi social-democrată, au fost înlăturaţi din cursă de parcă ar fi nişte clovni dispreţuiţi, paria căzuţi din patetic în derizoriu.

Ce se desprinde din această siderantă selecţie, ca şi din indiferenţa nu mai puţin tulburătoare care a însoţit-o? E ca şi cum lumea occidentală, identificabilă cultural ca spaţiu optimist al liberului arbitru, al unei tenace lupte pentru libertate şi progres, s-ar fi resemnat brusc, ar aluneca irepresibil în fatalism şi s-ar da definitiv bătută de eventualitatea proximei demontări a democraţiilor apusene.

Presa mainstream afirmă, desigur, că amândoi candidaţii austrieci la funcţia supremă ar avea şanse de succes în scrutinul duminical. Căci mulţi alegători de centru şi centru-dreapta ar fi dispuşi, de această dată, să opteze în favoarea reprezentantului stângii verzi, spre a-l evita pe cel preferat de rasişti şi islamofobi.

Dar favorit e, categoric, reprezentantul antifrasticului „Partid Austriac al Libertăţii”, FPÖ, Hofer, cel care şi-a declasat în primul tur de scrutin adversarii din partidele clasice de centru dreapta şi de centru-stânga, luând 35 la sută din sufragii, deşi – sau poate tocmai pentru că - aparţine unui grup câh, din unghi democratic. Nici rivalul său nu s-a distins. Într-o recentă dezbaterea TV, ambii candidaţi la preşedinţie rămaşi în cursă s-ar fi „înjurat”, s-a spus, „ca la uşa cortului”, atacându-se, cu exces de zel, la persoană.

Cum se explică funesta ridicare a extremei drepte austriece? Politic, greu. Economic, deloc. Nu se poate lămuri astfel, fiindcă austriecilor le merge mai bine decât multora în Europa. Net mai bine decât mediei celorlalţi, din lumea a treia.

Exponenţii elitei tac sau caută, în loc de explicaţii, subterfugii, atacându-i la persoană pe demnitarii populişti aflaţi pe val. Politologul austriac Josef Kalina, un dregător social-democrat, crede că naţiunea, sătulă de o mare şi „erodată” coaliţie a stângii social-democrate cu dreapta creştin-democrată „s-a scindat mai mult decât oricând”. Că absenţa unui „discurs emoţional” al unori mari partide, „mutual blocante, ani la rând,” ale establishmentului, ar fi de vină pentru succesul unui populism ieftin”.

E riguros adevărat că marile coaliţii provoacă rosături grave articulaţiilor unor democraţii liberale din care dispare o opoziţie veritabilă, potentă. Dar, când lucrurile stau aşa, electoratul poate ridica pe scut alt partid democratic. Unul marginal. Austriecii au vrut însă, în mare parte, altceva. Au vrut un şoc. O revoluţie. Palme elitei. Şi le-au distribuit, ori o vor face în alegerile parlamentare.

Varii observatori dau vina pe criza refugiaţilor şi haosul politicii faţă de migranţi, în care fostul cancelar Faymann a adoptat decizii aiuriotare, flagrant contradictorii. Dar, dacă la mijloc ar fi fost (doar) criza refugiaţilor şi Merkel, ascensiunea populiştilor ar fi debutat în toamna anului trecut. Or, apariţia lor în forţă antedatează net criza refugiaţilor. Şi îi va supravieţui.

În plus, fenomenul, demonstrabil, nu priveşte doar Austria, ci, din Turcia până în America, din Spania, Franţa şi Italia până în spaţiul scandinav, întreaga alianţă NATO, întreaga emisferă occidentală. În replică, liderul lumii libere, cel care, dincolo de ISIS, de aşa-zisa „invazie musulmană”, de Putin, cu tot cu propaganda antioccidentală a Kremlinului poartă cea mai amplă vină pentru parvenirea populismelor de dreapta, în speţă preşedintele american Obama, se complace în agresiuni ad hominem. Îl atacă sub centură pe Donald Trump, acuzându-l de ignoranţă, prostie, antiintelectualism. Îi reproşează poza de ins cool, pe care candidatul republican la preşedinţie o afişează.

Că, în ciuda îngâmfării şi trufiei sale, Obama are, în parte, dreptate, că mesianismul lui Trump e la fel de respingător, periculos şi alarmant ca lipsa lui de informaţii, nu ameliorează chestiunea deloc. Ceea ce preşedintele american nu pare să priceapă e că el însuşi, deşi de stânga, a fost un candidat semănând ca două picătiuri de apă cu Trump. El însuşi a alimentat năzuinţe mesianice, în electorat. El însuşi a demonstrat nu doar o propensiune spre utopie şi salvaţionism, ci şi o ignoranţă imensă.

Căci, în pofida sfatului mai ştiutorilor, şi-a retras trupele prematur din Irak, Afganistan şi Libia. Şi-a părăsit la greu aliaţii şi şi-a încălcat angajamentele şi liniile roşii, sacrosanct proclamate, lăsând tiranici măcelari ai propriului popor, ca dictatorul sirian Assad, să-şi facă de cap cu arme chimice. Aşa s-a întors lumea pe dos, spre a deveni un inepuizabil rezervor de migranţi. De populişti. Şi extremişti.

Primo Levi se arăta consternat că o naţiune civilizată, democratică, precum cea germană a Republicii de la Weimar s-a arătat în stare “să-I urmeze pe un bufon ca Hitler şi să-l susţină obedient până la catastrofă. S-a întâmplat şi se poate repeta", a avertizat celebrul supravieţuitor al uzinei morţii de la Auschwitz.

Pare adevărat. Dar mă tem că Primo Levi s-a înşelat. Că istoria nu se repetă ci se agravează. Căci de această dată democraţiile occidentale sunt mai avertizate decât nemţii anilor 30. Le-a edificat cataclismul Holocaustului şi istoria Gulagului. Sau ar trebui să le fi edificat, dacă, suprasolicitat şi înfuriat de excesul de laşitate, trufie, birocraţie şi antiliberalism escamotat de elite sub masca corectitudinii politice, o mare parte din vest n-ar fi optat să plonjeze în toxică neştiinţă.

Cea iscată de o dulce amnezie.