Autocenzură şi capitulare?

În timp ce în Germania se discută aprins despre virtuţile noii baze centrale de date înregistrând, la Berlin, delictele extremei-drepte, bază care ar urma să faciliteze munca serviciilor secrete, nu puţini comentatori cer reformarea acestor servicii prea numeroase şi prea puţin eficiente. 

În răstimp, alţi observatori semnalează escaladarea conflictului sino-japonez pentru controlul unui grup de insule nelocuite din Pacific bogate în resurse naturale şi numai bune să exacerbeze orgolii naţionaliste, precum şi expulzarea din Rusia a organizaţiei filantropice americane USAID.

Süddeutsche Zeitung critică, pe bună dreptate, demersul autorităţilor din subordinea lui Putin, care-i răpeşte Rusiei o sursă importantă de sprijin în vederea modernizării şi democratizării imensului stat care ar avea urgentă nevoie de structuri transparente.

Motivul expulzării organizaţiei umanitare americane e simplu. Aflate sub presiune, regimurile „autoritare încearcă să îngrădească şi să controleze activitatea acestor instituţii guvernamentale sau nonguvernamentale occidentale”, fără să poată zăgăzui însă definitiv libertatea şi democraţia. Fiindcă „ideea lor e ca apa într-o lume globalizată”. Nu se prea lasă îndiguită.

Dar ce ne facem, vai, cu inundaţia de violenţe revărsate asupra lumii islamice în urma difuzării unui film, care ar putea fi exacerbate de publicarea în Franţa a unei noi serii de caricaturi calificate drept critice la adresa religiei musulmane? E oare cazul ca occidentul să-şi pună căluş la gură? Să cenzureze în speţă  libera opinie şi expresie?

Unele ziare se avântă în critici înflăcărate ale caricaturilor apărute în publicaţia pariziană, Charlie Hebdo. Osnabrücker Zeitung admite că ar fi vorba de „provocări menite să sporească tirajul revistei” cu pricina, dar subliniază că problema nu o reprezintă eventuala lor lipsă de gust, libertatea de opinie şi de presă fiind sacrosancte.

Ziarul francez La Croix îi critică totuşi pe colegii de la revista satirică franceză, reproşându-le că s-ar aşeza în rând cu realizatorii „pseudo-filmului care-şi bate joc de islam şi de profetul său”. Publicaţia creştină lansează editorilor un apel la responsabilitate şi le cere caricaturiştilor „mai multă subtilitate în luarea peste picior a extremiştilor şi fundamentaliştilor de tot felul”.

Mai la obiect, Le Monde şi Liberation sar în apărarea libertăţii de opinie şi a libertăţii presei.  Câtă vreme se respectă legea, „opinia trebuie să fie şi să rămână liberă şi neîngrădită nici măcar de religie, iar aceasta e o regulă de temelie, o regulă existenţială a unei democraţii laice”, scrie Le Monde, amintind de validitatea acestei legi chiar şi în societăţi (mai) religioase, precum cea americană.

Iar în Liberation citim: „A-i chema la ordine pe caricaturiştii francezi, a-i obliga să se gândească mult şi bine la contextele geopolitice, de parcă ar fi purtători de cuvânt ai ministerelor de externe, înainte de a-şi publica desenele, ar fi un prim pas pe un drum periculos. La începutul lui s-ar afla autocenzura, la capăt, capitularea”. 

La fel vede lucrurile şi Corriere della Sera din Milano, întrucât tentaţia suprimării libertăţii presei în numele toleranţei e ipocrită iar cenzura, la care s-ar recurge „doar din frică de violenţă extremistă, ar fi o victorie a intoleranţei”.

Clivajul „nu desparte religiile, ci pe extremişti, pe de o parte, de societăţile civile liberal-democratice”, relevă în mod just Märkische Oderzeitung.

Tulburările iscate în lumea arabă şi islamică de filmul anti-musulman şi de caricaturile franceze sunt cotate de Frankfurter Allgemeine Zeitung drept un „protest al perdanţilor”, precum liderul Hizbullah, Nasrallah, unul din ultimii susţinători ai dictatorului sirian Assad. Fiindcă protestatarii actuali nu reprezintă decât o facţiune infimă a populaţiilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu. Populaţii care au ieşit în străzi cu milioanele în timpul revoluţiilor arabe.

Dincolo de conflictul privind libertatea de opinie, afirmă şi Der Standaard, e obligatoriu respectul "pentru regulile coexistenţei într-un stat de drept". Cine însă e îndreptăţit să fixeze aceste reguli? În mod evident, "societatea, iar nu", potrivit  ziarului belgian, indivizii care îşi închipuie că ar avea autoritatea să determine „ce insultă e atât de mare încât reclamă pronunţarea pedepsei capitale”.