La vârsta întrebărilor fără răspuns

Ministrul german de interne, Thomas de Maiziere, a luat poziţie marţi la prânz, reliefând că Germania e în doliu, că e mare tristeţea, că ţara îşi coboară drapelele în bernă.

Îl aud şi mă întreb: Cât oare costă nişte măsuri de securitate antiteroriste adecvate? Atât de mult oare, încât să fie mai bine să riscăm în continuare multe vieţi nevinovate?

Potrivit ministrului german, "circa 70 de metri" a parcurs, în traiectoria sa ucigaşă, camionul cu numere de înmatriculare poloneze propulsat în mulţimea unui târg de Crăciun din inima Berlinului occidental.

Între morţi, pe „locul mortului”, împuşcat, un „pasager”, a adăugat, laconic, cum îi e felul, ministrul federal de interne.

Întru completarea afirmaţiilor sale, se relevă că şoferul şi-a luat tălpăşiţa de la locul omorului său în masă, fiind urmărit de un cetăţean, graţie căruia a fost capturat un musulman. Or, interpelatul neagă că a comis crima, după cum s-a mai aflat din declaraţiile demnitarului german.

Ar fi  vorba de un „pakistanez” de 23 de ani.

De aici începe mareea de întrebări. Era chiar pakistanez? Nu eventual paştun afgan? Era un „lup singuratic”? Un dement? Un sănătos în căutarea genocidului său particular? Era vinovat? Sau a fost arestat din greşeală? Căci aşa s-a zvonit marţi, la începutul amiezii, conform unor ştiri neconfirmate, făptaşul fiind, în continuare, liber...

Ministrul n-a răspuns la întrebările nerostite, ci doar ivite între gândurile mele bântuite de ciudă. „Să nu ne lăsăm, să nu cedăm, să ne păstrăm stilul nostru de viaţă occidental, pentru că altfel au câştigat teroriştii”, ne-a mai explicat, nu fără bun simţ, ministrul.

În capul meu, întrebările au continuat să bată cu putere toba. La microfon ministrul a continuat să explice de ce e important „să rezistăm, să-i confruntăm pe inamici. Să-i plângem pe morţi, dar să luptăm şi pentru libertatea noastră. Târgurile de Crăciun de la Berlin, a precizat de Maiziere, vor fi închise pentru o zi, o singură zi, în semn de doliu, dar apoi să fie redeschise urgent, măsurile de securitate fiind adaptate la circumstanţe.

De ce? Se subînţelege. Să nu câştige teroriştii. Să nu piardă germanii, europenii, lumea liberă.

Combate frumos, chiar dacă e cam sec, mi-a dat prin cap.

La fel şi primarul Berlinului, care s-a arătat recunoscător poliţiei şi mai ales salvărilor şi pompierilor care au venit prompt s-ajute cu profesionalism după ce s-a produs nenorocirea din seara de luni.

La rândul ei, cancelara şi-a articulat, marţi dimineaţa, „tristeţea profundă”, solidaritatea cu victimele călcate ori rănite de camion şi cu familiile lor, precum şi consternarea iscată de o faptă indescriptibilă. Angela Merkel a admis că „trebuie să plecăm de la premiza că e o „faptă teroristă”.

Mi-ar fi plăcut să ne putem linişti că a ajuns, în fine, la această concluzie. Mi-am amintit că, în toamna anului 2015, când Parisul era însângerat de terorişti islamişti, între care şi unii „refugiaţi”, cerea, împreună cu ministrul ei de interne, de Maiziere, să se evite neapărat orice asociere a exodului în masă care adusese un milion de oameni în Germania cu abominabilele crime teroriste comise în Franţa. Acum şi-a manifestat „incomprehensiunea”.

O împărtăşesc. Dar nu e cam puţin? Cam târziu? Cam ritualic? Cam insuficient pentru oameni care au nevoie de o orientare? N-ar fi fost mai bine ca Germania să urmeze Franţei şi să declarare război terorismului?

Altfel decât Franţa, Germania a tras din catastrofa nazistă o concluzie pacifistă. Îi zice: "Nie wieder Krieg". Să evităm războiul cu orice preţ. Dar e oare o concluzie utilă şi când devii victima unei agresiuni militare genocidale? 

Şi totuşi. M-am întrebat, de ce Germania n-a imitat Franţa în adoptarea de măsuri de securitate poliţieneşti suficiente întru evitarea repetării unor fapte de tipul crimei în masă de la Nisa?

Mă întreb, de ce n-a învăţat Germania de la israelieni, care se confruntă de ani de zile cu atentate de „lupi singuratici” transformând autovehicule în arme de distrugere în masă?

Mă întreb, de ce autorităţile locale de la Berlin n-au învăţat de la colegii lor bavarezi care şi-au apărat „Oktoberfest” aproape exemplar?

Mă întreb oare, de ce filosofie e nevoie pentru ca nişte autorităţi responsabile să pună pe picioare nişte parapete de beton? Sau nişte stâlpi? O barieră, care să împiedice pătrunderea în mulţime a unor vehicule teroriste?  

Şi întrebări mai am. Da, apelurile la unitate ale preşedintelui Germaniei sunt bune şi necesare. Dar nu puţini le vor califica drept tardive. Şi se vor întreba de ce nu ştiau autorităţile că târgurile de Crăciun constituie o ţintă predilectă? Că au mai fost atacate de terorişti? De pildă în anul 2000, când autorităţile franceze au reuşit să dejoace la Strasbourg un prim atentat islamist de acest fel. 

Nu se ştia oare în Germania, în ciuda multiplelor avertismente, că islamiştii cu program genocidal optează, ca orice mişcare totalitară, pentru obiective şi simbolice, reprezentând societatea deschisă, creştinismul, capitalismul, societatea de consum, dar şi, nu în ultimul rând, înţesate de aşa-zise  "ţinte moi"? Doldora de suflete nevinovate? Iar dacă s-au ignorat totate acestea, de ce? Ajung oare apelurile la unitate şi solidaritate, când de fapt pacea politică internă începe să nu mai pară, ori să fie, o chestiune mai presantă decât adoptarea de măsuri eficiente şi suficiente de combatere a terorismului?

Formularea unor întrebări de acest tip şi răspunsurile pe care le vor da autorităţile ar putea domina copios campania electorală pentru alegerile legislative germane de anul viitor. 

 

Autor: Petre M. Iancu