Autoritatea ştiinţei ca paravan ideologic

Preşedintele Traian Băsescu a folosit pe scară largă prestigiul cunoaşterii ştiinţifice pentru a imprima politicii sale mai multă forţă persuasivă. Somat să condamne regimul comunist, Preşedintele a cerut o „justificare ştiinţifică”. Ulterior avea să generalizeze procedeul, iniţiind comisii pentru tot mai multe domenii, cum ar fi riscurile sociale şi demografice, patrimoniul cultural şi natural, regimul politic şi constituţional, educaţia sau agricultura.

S-a remarcat însă foarte curând că între conţinutul rapoartelor şi politica reală a Preşedintelui s-a căscat o prăpastie. În primă instanţă, Preşedintele a utilizat Rapoartele ca argument din sfera autorităţii, dar ulterior, mizând pe lenea şi lipsa de informare opiniei publice, le-a ignorat în destule privinţe conţinutul.

A condamnat comunismul, dar apoi a trimis o coroană de flori la moartea lui Adrian Păunescu, autorizând tacit funeralii naţionale. A făcut de asemenea aprecieri pozitive despre Nicolae Ceauşescu, protejându-i pe securiştii veterani (şi „patrioţi”) de orice acţiune justiţiară împotriva lor.

Raportul, cu toate recomandările sale, a rămas un ideal, la fel de greu de atins ca orice ideal. Cu toate acestea, Preşedintele şi-a asigurat în linii mari susţinerea acelora care au lucrat la Raport şi care reprezintă autorităţi în domeniile lor de activitate, cu o mare capacitate de influenţare a opiniei publice.

În cazul altor Rapoarte situaţia e similară. De exemplu, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit şi pentru Siturile Istorice şi Naturale condamnă fără drept de apel proiectul minier de la Roşia Montana, apreciind printre altele că „ar sărăci istoria şi identitatea culturală a României”. Preşedintele nu a luat însă niciodată poziţie împotriva exploatării cu cianuri, nu a manifestat nici o preocupare pentru conservarea patrimoniului arheologic sau natural, dimpotrivă a sprijinit proiectul minier cu toate prilejurile.

Cei care au lucrat la Raport şi care reprezintă voci pline de autoritate în sfera lor de activitate au evitat însă să ceară Preşedintelui explicaţii. Aşadar, ca şi în cazul Raportului privind regimul comunist, Preşedintele şi-a asigurat, dacă nu întotdeaua susţinerea manifestă, cel puţin poziţia de non combat a celor mai buni specialişti. Tăcerea lor a însemnat mult în economia mediatică a proiectului.

Raportul privind riscurile sociale şi demografice se află într-o situaţie asemănătoare. Cu toate că în acest document cu o bogată informaţie sociologică se exprimă o mare îngrijorare cu privire la rata scăzută a natalităţii, Guvernul, autorizat de Preşedinte, nu a luat nicio măsură, ba, dimpotrivă, a tăiat la jumătate subsidiile acordate celor care doresc să aibă copii.

Raportul privitor la analiza regimului politic şi constituţional cuprinde la rândul său recomandări complet ignorate, cum ar fi aceea de a nu justifica schimbările în structura Parlamentului prin argumentul populist al economiilor bugetare.

În sfârşit, privind lucrurile în ansamblu, se poate vedea că prestigiul cunoaşterii a fost deturnat şi utilizat ca un simplu recurs la autoritate, golit de orice conţinut. În spatele autorităţii intelectuale s-a aflat, în schimb, de fiecare dată, o voinţă politică discreţionară.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu