1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Avancronica unui scandal anunţat

Peter Janku8 noiembrie 2010

Asumarea trecutului totalitar nu e o treabă tocmai uşoară. Ii vine greu nu numai Rusiei lui Putin şi României de după Păunescu, ci, uneori, chiar şi Germaniei...

https://p.dw.com/p/Q1jh
Jovial, ca întotdeauna, Alfred Grosser, aici la Frankfurt, în 2009, se arată mai interesat "de victimele evreilor, decât de victimele evreieşti", după cum scrie un jurnalist german.Imagine: picture-alliance / dpa-Zentralbild

Că România s-a poticnit frecvent la capitolul confruntării cu istoria ei fascistă şi comunistă nu e de mirare. Scandaloasa omagiere a unui poet de curte ceauşist, mare preot al agitpropului naţional-comunist nu e decât un episod mărunt în acest domeniu.

E adevărat, pe de altă parte, că asumarea jenantului trecut totalitar nu e o misiune câtuşi de puţin firească, sau lesnicioasă. Oricât de importantă ar fi, întru igienizarea viitorului unei societăţi, această sarcină este extrem ingrată şi de dureroasă dacă se îndeplineşte cum trebuie. În ultima jumătate de veac asumarea istoriei s-a transformat, de fapt, într-o specialitate germană.

După alunecarea în barbaria nazistă, nici o ţară din lume n-a făcut mai mult decât Republica Federală spre a-şi clarifica partea de vină în cea mai monstruoasă aventură criminală care a mutilat vreodată faţa şi istoria omenirii.

De la Konrad Adenauer încoace, Germania oficială, spre deosebire de cea comunistă, n-a lăsat să plutească nici o îndoială asupra hotărârii ei de a se despărţi de propriul ei trecut funest, de a-l elucida şi de a şi-l asuma, spre a nu risca să-l mai repete.

Cât de grea e însă această temă de casă a demonstrat oraşul Frankfurt. Primarul general, d-na Claudia Roth, s-a gândit să-l invite pe franco-germanul Alfred Grosser ca principal vorbitor la cea mai importantă ceremonie de comemorare a victimelor pogromului nazist de la 9 noiembrie 1938.

În acea noapte, înainte de a fi incendiate şi de a arde până în temelii, sinagogile din întregul Reich nazist au devenit scena unor prădăciuni.

La ordinul regimului, transpus urgent de autorităţile locale, magazinele evreieşti au fost sparte şi devastate, gloata ss-istă s-a dedat jafurilor, nenumăraţi evrei au fost arestaţi, molestaţi, bătuţi la sânge, ucişi ori expediaţi în lagărele de concentrare.

Nota de plată pentru excesele anti-evreieşti, care începuseră de fapt cu câteva zile înainte, ca represalii pentru un atentat politic comis la Paris de un tânăr evreu, a fost prezentată chiar comunităţilor evreieşti. Lor li s-a impus o amendă exorbitantă, în condiţiile în care evreii nu mai aveau de mult voie să exerseze o mare parte din profesiunile lor şi-şi pierduseră sursele de venit.

În istoriografia occidentală, grozăviile din acea noapte trec, pe drept cuvânt, drept avanpremiera Holocaustului. Este cu atât mai important ca victimele atrocităţilor acelor zile şi nopţi din noiembrie să fie evocate în mod adecvat, fără să li se lezeze demnitatea.

Aparent, Alfred Grosser, a cărui familie de origine evreiască s-a refugiat la timp, din Frankfurt, spre a scăpa de urgia nazistă, ar fi avut toate atributele necesare să rostească un discurs acceptabil. Într-o fază postbelică grea, politologul parizian a contribuit mult la reconcilierea franco-germană.

Dar în ultimii ani, Grosser s-a văzut tot mai categoric recuzat de evreii europeni din mijlocul cărora provine. Şi nu pentru că profesorul de studii politice s-a îndepărtat de originile sale. Ci pentru că s-a arătat tot mai obsesiv angrenat într-un exerciţiu critic, foarte drag antisemitismului contemporan, cel înveşmântat mai nou în faldurile anti-sionismului: delegitimarea statului evreu prin înverşunata condamnare a tuturor actelor sale de autoapărare.

Aplaudat adesea la scenă deschisă în anumite cercuri europene care doresc să relativizeze ori să obtureze propria vină sau complicitatea propriilor familii la Holocaust, Grosser a cedat ispitei asemuirilor şi paralelelor abuzive. Concret, insistă să compare sistematic, dacă nu chiar să identifice ororile naziste cu prezumtivele încălcări ale drepturilor omului comise de israelieni.

Ca atare s-a expus învinuirii, nu lipsite de temei, că s-a lăsat recrutat de oştirea celor care, fără să nege Holocaustul, îl bagatelizează, subminând astfel, post-festum, legitimitatea înfiinţării statului evreu pe ruinele fumegânde ale cuptoarelor şi crematoriilor de la Auschwitz. Un stat cu care urmaşii victimelor evreieşti ale nazismului, nu întâmplător se identifică.

A-l invita pe un astfel de orator să cuvânteze în ziua comemorării victimelor evreieşti ale marelui pogrom nazist din 1938, pare în consecinţă a fi o glumă proastă. O glumă care ar putea stârni zâmbete condescendente, dacă n-ar sfida memoria familiilor celor ucişi, întemniţaţi şi torturaţi atunci.

Şi mai grav e faptul că, sărind să-l apere pe Grosser de criticii săi, unii ziarişti germani au sărit la rândul lor calul, înfierând în tuşe groase un nou inamic public, depistat în ceea ce au numit „iudaismul organizat”. Mai jalnică, mai grotescă evocare a victimelor Holocaustului pare greu de imaginat.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Rodica Binder