Ave Berlusconi!

Deşi rezultatele exacte ale scrutinului legislativ italian vor fi date publicităţii abia la orele serii, potrivit sondajelor efectuate la ieşirea de la urne, Silvio Berlusconi are toate şansele să devină pentru a treia oară şeful guvernului de la Roma.

Victoria sa este una la limită faţă de rivalul de centru stînga Walter Veltroni şi ea nu are nimic surprinzător fiind chiar conformă vechiului adagiu latin „quod erat demonstrandum” atestînd comoditatea italienilor, teama lor faţă de nou, lipsa de entuziasm politic trădat şi de procentul redus faţă de 2006 al celor care s-au prezentat acum la urne.

Camera inferioară a parlamentului italian numără 613 de mandate, Senatul 315.

Scrutînd componenţa celor două mari formaţiuni „Poporul libertăţii” – „Popollo della Liberta” condusă de Berlusconi şi „Partito Democratico” -Partidul democrat al lui Veltroni, caracterul lor eterogen este flagrant.

Multimiliardarul milanez căruia îi surîde ocazia de a demonstra pentru a treia oară italienilor ce poate şi dacă a învăţat cumva ceva din erorile trecutului ( ceea ce este foarte puţin probabil, cunoscînd personajul) este liderul unui amalgam rezultat din fosta „Forza Italia” şi „Alianţa Naţională” a lui Gianfranco Fini, înrudit cu „Lega Nord” a populistului Umberto Bossi , o formaţiune puternică din punct de vedere economico - financiar care-şi află pendantul ei meridional, evident mai sărac, în partidul „Autonomia Sud”.

Aşadar Berlusconi a reuşit din nou să coaguleze şi să mobilizeze marginile, extremele spectrului politic de centru- dreapta.

Rivalul său Walter Veltroni, este şi el liderul unui conglomerat pestriţ, dar de centru stînga, alcătuit din „Partito Democratico”, căruia i se alătură „Italia dei valori” a ministrului infrastructurii încă în exerciţiu, Antonio Di Pietro. De notat că în anii 90, Di Pietro a făcut parte din procuratura care a anchetat un imens scandal de corupţie cunoscut sub numele Mani Pullite.

Lipsa de omogenitate a celor două mari formaţiuni este o caracteristică a întregii scene politice italiene , ceea ce explică parţial şi de ce despre Italia proprii ei cetăţeni afirmă că ar fi o „ţară neguvernabilă”.

Performanţa lui Berlusconi însă, care pentru a treia oară se va catapulta la cîrma unei corăbii guvernamentale sortită deocamdată să navigheze în ape destul de tulburi şi agitate, indică în acelaşi timp şi gradul dezamăgitor de scăzut al exigenţelor pe care italienii înşişi le au faţă de propria lor clasă politică, preferînd populismul sfruntat şi spectaculos unei imperioase şi necesare primeniri a democraţiei autohtone.