Avem de ce rîde?

Dacă ultima carte a lui Jan Cornelius, avînd un titlu pe cît de lung pe atît de greu traductibil „Narrenstück oder das wundern des Dolmetschers beim betrachten der Welt“(Bufonerii sau uimirea tălmaciului contemplînd lumea) este sau nu un roman, rămîne de discutat. Indiscutabil, indiferent de rezultatul controversei, este meritul autorului de a stîrni zîmbetul cititorului povestindu-i întîmplări şi situaţii care nu sunt neapărat vesele, ba unele dintre ele de-a dreptul triste.

Mecanismul care se regăseşte în mai toate capitolele aşa zisului roman este acelaşi ca în cărţile precedente: hazul de necaz, jocul, ca de-a v-aţi ascunselea, între ficţiune şi realitate. Jan Cornelius îşi declară modelele (nu numai pe cele literare) şi-şi dezvăluie identitatea (reală şi fictivă). Locul şi data naşterii, anul emigrării în Germania, prietenii şi membrii familiei,domiciliul actual, peripeţiile vieţii de zi cu zi, în România şi în noua sa patrie, Germania, călătoriile de-a lungul şi de-a latul lumii, sunt oferite pe tavă cititorului, dar nu oricum, ci ambalate în foiţa ficţiunii în aşa fel încît surpriza să se producă iar poanta să fie cît mai amuzantă. Un episod dramatic în sine poate vira pe firul naraţiunii, prin aluzii livreşti şi piruete ale fanteziei, spre burlesc şi absurd.

Luat în vizor de Securitate din pricina epocalei scrieri a lui Soljeniţîn „Arhipelagul Gulag”, primită în traducere franceză de la un prieten care nu cunoştea limba lui Voltaire, deci nu avea cum să citească scrierea, eul narator, alias personajul „romanului”, simulează deplina ignoranţă. Mărturiseşte anchetatorului care-i cere să traducă în română sutele de pagini ale ediţiei franceze a Arhipelagului Gulag că de fapt, la mijloc ar fi o eroare. Pasionat de geografie, crezuse că în carte ar fi vorba de un grup de insule. Ca prin urechile acului scapă din ghearele Securităţii şi implicit, de datoria de a traduce volumul.

Ajuns în lumea liberă, se pune şi pe tradus literatură română pentru editorii germani. Dar constată că interesul cititorilor faţă de cărţile a căror acţiune se petrece în România este scăzut, dacă protagonistul story-ului nu este Dracula …

Epilogul cărţii readuce în prim plan figura personajului creat de Bram Stocker. Deşi trăieşte de 35 de ani în Germania, Jan Cornelius se declară iritat de asocierea de către unii interlocutori, ca printr-un reflex pavlovian, a numelui ţării în care s-a născut, România, cu Dracula şi vampirii. Drept care îi avertizează pe cei care vor să-l asalteze din nou cu problema „vampirilor” că nici aceştia şi nici Dracula nu există. Dar tot fiind bombardat cu întrebări despre imaginarele personaje, simte cum este cuprins de furie, cum îi cresc incisivii şi cum cade pradă dorinţei de a-i înfige în grumazul interlocutorului…

Noua carte a lui Jan Cornelius, apărută la editura Horlemann, este de fapt o culegere de miniaturi satirice, tragi-comice, de peripeţii relatate inspirat la persoana întîi. Dialogul alternează cu confesiunea, cu stilul epistolar, întîmplările povestite au cînd turnuri picareşti, cînd bufe iar poantele pot avea deopotrivă profunzimi intelectuale, putînd mima ingenuităţi infantile. Greu de povestit, aşa zisul „roman” al lui Jan Cornelius se lasă cu uşurinţă şi plăcere citit, da capo al fine sau, pe sărite. O lectură reconfortantă şi binevenită în vremuri în care nu prea mai avem de ce rîde.