Avertismentele Greciei pentru viitorul televiziunilor publice

Închiderea postului public de televiziune din Grecia a provocat o mare revoltă în sânul breslei şi o mobilizare sindicală fără precedent, dar în ciuda susţinerii publice nu se poate spune că societatea a rămas izolată, aşa cum se întâmpla în comunismul românesc din anii 80 ai secolului trecut. Închiderea postului a fost percepută în primul rând ca un atac virulent la funcţia socială a statului şi nu atât ca o sugrumare a canalelor de comunicaţie.

Dar lăsând o clipă deoparte considerentele sociale, să ne punem această întrebare: oferă televiziunea publică în Grecia, în Franţa, în România şi în alte părţi ale Europei, un serviciu public cu adevărat indispensabil?

În România întrebarea acesta a fost pusă de multe ori, după cum de multe ori a fost propusă închiderea completă a televiziunii publice şi redeschidera ei într-o altă formulă. Goana după audienţă şi uniformizarea programelor a făcut ca televiziunea publică să fie într-o prea mare măsură o copie palidă a televiziunilor comerciale. De ce ar mai plăti contribuabilul pentru o televiziune care nu se deosebeşte în mod esenţial de oferta generală de pe piaţă?

Oferă televiziunea publică o informaţie de bază care nu se regăseşte pe alte canale? Oferă televiziunea publică o scenă privilegiată a dezbaterii politice? Este televiziunea publică mediul de agregare al opiniilor menite să conducă societatea? Din păcate răspunsul este nu.

În Franţa fostul preşedinte Nicolas Sarkozy, care şi-a pus aceleaşi întrebări, a încercat, începând din 2008, să reformeze televiziunea publică tocmai pentru a-i oferi o identitate diferită de cea a televiziunilor comerciale. Măsura esenţială: suprimarea publicităţii după ora 20. Reforma, după cum susţin astăzi observatorii fenomenului audiovizual, s-a împotmolit din cauza sindicatelor din televiziune şi a lobby-ului producătorilor privaţi.

În România s-a discutat de asemenea foarte mult asupra acestui subiect, dar nu s-a ajuns până la o propunere de reformă consistentă. Cel mult am asistat la o operaţiune de reducere a personalului. De aceea întrebările importante continuă peste tot să se pună: ce oferă televiziunea publică în plus faţă de televiziunile comerciale?

Problema majoră aşadar, nu doar în România, este aceea că televiziunea publică se află în concurenţă cu alte posturi care au obiective diferite. De aici se poate extrage linia principală a unor reforme. În esenţă, televiziunea publică ar trebui să se ocupe cu acele lucruri pe care sectorul comercial le neglijează sau le ignoră cu totul. De exemplu noua conducere a televiziunii publice din România a închis la un moment dat canalul Cultural, când ar fi trebuit să facă exact invers. Să închidă alte canale şi să dirijeze mult mai multe resurse umane şi materiale către un canal specializat în subiecte non-comerciale. E secundar faptul că acest canal nu era foarte bun. El ar fi devenit mult mai bun dacă i s-ar fi pus la dispoziţie resursele necesare.

Problema unui post cultural are ramificaţii mai largi, căci întrebarea care frământă lumea este dacă e posibil cu adevărat să faci cultură în regim de piaţă liberă, dacă piaţa poate să ofere cu adevărat regimul de libertate de care cultura are nevoie. Dacă mecenatul reuşeşte să suplinească subvenţiile publice. Un reflex al acestei preocupări este demersul recent al cineaştilor europeni care au cerut imperios Comisiei Europene să excepteze audiovizualul şi cinematografia din domeniile acordului de liber schimb cu Statele Unite. Temerea explicită este că piaţa liberă în domeniul cinematografiei ar putea distruge producţiile europene.

Relaţia dintre piaţă şi cultură este în România şi mai acută decât în Europa occidentală. Aici piaţa culturală propriu-zisă (care poate fi suprapusă cu aproximaţie peste piaţa de carte) este extrem de redusă. Cultura nu poate supravieţui fără subsidii de diferite feluri, fie că ele vin de la bugetul de stat, fie că vin de la fundaţii culturale din străinătate. Institutul Cultural Român a fost apărat cu atâta cerbicie de artişti şi de scriitori pentru că el oferea nu neapărat subvenţii directe, ci accesul românilor pe o piaţă mult mai largă. Intelectualii români suferă aici în mod vădit de stenohorie, iar ICR devenise la un moment dat un instrument eficient de a lărgi câmpul lor de manifestare. Dacă piaţa culturală românească ar fi fost mult mai largă, ICR nu ar fi părut atât de important şi nu ar fi devenit un subiect major de politică internă.

În România cel puţin este limpede că producţia intelectuală şi artistică are nevoie de subsidii de diferite tipuri, căci altfel se sufocă într-o ambianţă generală lipsită de receptivitate. La fel se pune problema şi la televiziunea publică unde un canal dedicat culturii, ca să-şi poată îndeplini obiectivele, ar trebui să fie subvenţionat fără zgârcenie.

Dar dacă extindem domeniul culturii la tot ce înseamnă preocupare gratuită şi necondiţionată economic, atunci putem defini domeniul mai larg al preocupărilor unei televiziuni publice fără publicitate. Ştiinţă, reflecţie filosofică, dezbateri eliberate de presiunea convingerilor majoritare, dezbateri societale scoase de sub imperativul politicii imediate, filme necomerciale, artă vizuală, animaţie, muzică şamd.

Ar putea exista de asemenea un canal dedicat educaţiei sau sănătăţii, complicaţiilor juridice şi administrative şi în general tuturor acelor preocupări vitale care nu îşi găsesc loc în cadrul televiziunilor comerciale. Or, de aici nu se poate trage decât o singură concluzie: în viitor televiziunea publică va fi ”anti-piaţă” sau nu va mai fi deloc.