Bătălia pentru Ierusalim

Nu e de loc de mirare că diplomația românească tratează subiectul cu maximă discreție. Marți, 5 decembrie, ministrul afacerilor externe Teodor Meleșcanu participa la reuniunea miniștrilor de externe din statele membre NATO, în cursul căreia subiectul împărțise participanții în tabere opuse radical. Ca replică la anunțul președintelui Donald Trump, înalta reprezentantă a UE pentru afacerile externe, Federica Mogherini, a declarat categoric că ”trebuie să rămânem concentrați pe efortul de pace și să evităm orice acțiune care ar submina acest efort”.

Declarațiile sunt deja bine cunoscute, dar este important să arătăm că, de data aceasta, Germania și Franța nu s-au disimulat în spatele UE, ci au dezaprobat în nume propriu intenția președintelui Statelor Unite. Ministrul federal de externe Sigmar Gabriel calificase intenția președintelui Trump ca fiind ”contraproductivă”, iar cu o zi înainte președintele Emmanuel Macron îi transmisese într-o conversație telefonică omologului american ”preocuparea față de posibilitatea unei recunoașteri unilaterale de către SUA a Ierusalimului drept capitală a statului Israel”. Iar pentru a înțelege și mai bine amploarea divergențelor, să adăugăm că ministrul federal Sigmar Gabriel afirmase într-un discurs ținut la Berlin, la Fundația Körber: ”Dominația mondială a Statelor Unite începe să țină de domeniul trecutului”, adăugând că ”Europa ar trebui tocmai de aceea să devină o putere capabilă să imprime propria sa marcă și să-și definească mai bine interesele”.

Prin urmare zarurile au fost aruncate. SUA și UE s-au așezat pe poziții divergente cu privire la politica față de statul Israel, un fapt fără precedent de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Nu e o exagerare dacă spunem că este o ruptură epocală, cu multe consecințe încă nebănuite.

Dar să observăm, în prealabil, rezonanța extraordinară a acestui eveniment pentru toate mințile educate în spiritul tradițiilor europene în sens larg. Istoria antichității iudaice, arheologia Orientului Mijlociu, ca să nu mai vrobim de Biblia din tradiția iudaică și din cea creștină deopotrivă au încrustat adânc figura Ierusalimului ca centru al istoriei și culturii iudaice. Cu siguranță, creștinismul și apoi lumea islamică au ceva de revendicat la rândul lor, dar prioritatea istorică a iudeilor asupra Ierusalimului, în sens religios și politic deopotrivă, este în afara oricărei controverse. Nu e lipsit de importanță că, de la începuturile sale, creștinismul s-a desprins de iudaism revendicând o universalitate care se dispensează de o revendicare exclusivistă a Ierusalimului. Prin urmare recunoașterea Ierusalimului drept capitală a statului Israel are spontan o rezonanță pozitivă pentru orice om de cultură europeană care a dobândit o minimă conștiință istorică, îndoielile și ezitările ținând exclusiv de circumstanțe recente.

De aceea opoziția fermă a Europei occidentale pare, dincolo de planul politic, să definească o perspectivă postmodernă și postistorică, pentru care tradiția și genealogiile și-au pierdut dreptul de preemțiune. Nu e o întâmplare că politicienii care s-au exprimat în termeni categorici au fost mai cu seamă oameni crescuți în tradiția politică a stângii, social-democrați sau foști comuniști (în versiune occidentală firește), liberali în sens american din familia pe care o reprezintă și președintele Macron.

Europa de Est ezită însă să se pronunțe și nu doar pentru că nu are autoritatea politică să o facă, dar și pentru că ea este la rându-i divizată după clivajul imponderabil descris mai sus. În orice caz, diplomația românească a tăcut în chip absolut și, tocmai de aceea, remarcabil. După participarea ministrului de externe Teodor Meleșcanu la reuniunea NATO de la Bruxelles, MAE a emis miercuri un comunicat, destul de amplu după regula genului, în care nu există nici cea mai vagă trimitere la subiectul Ierusalimului. Cu siguranță reuniunea avusese altă ordine de zi, dar anunțul (în acel moment iminent) al președintelui Trump reușise să capteze întreaga atenție.

România prin excelență e tentată să adopte tăcerea, căci noul clivaj din lumea occidentală (pe lângă acordul nuclear cu Iranul și Acordul climatic de la Paris) îi pune în dificultate politica tradițională în Orientul Apropiat, acolo unde a cultivat de multe decenii cele mai bune raporturi cu toate părțile implicate. Câtă vreme nu este obligată să opteze în mod oficial, va putea desigur să rămână în vechea rutină care va fi devenit cu timpul chiar confortabilă, dar în discuțiile informale diplomații români se vor găsi cu siguranță în cea mai mare dificultate posibilă. Căci, pe de o parte, ar însemna să rupă echilibrul statornicit în modul de raportare la Israel și la Autoritatea Palestiniană, iar, pe de alta, ar trebui să aleagă între SUA și Uniunea Europeană. Sau să nu aleagă, pierzând-se în cele mai neclare și complicate considerații.

Dar să nu anticipăm prea mult, evenimentele fiind în plină desfășurare. O altă turnură cu totul neobișnuită este că Rusia a adoptat de astă dată o poziție apropiată de cea a Germaniei și Franței. Ministerul rus de externe anunțat că ”Moscova este foarte neliniștită de decizia anunțată la Washington”, spunând că se teme de consecințele care s-ar putea produce în regiune. În luna aprilie Moscova anunțase că se pronunță pentru recunoașterea Ierusalimului de Est drept capitală a viitorului stat palestinian și a Ierusalimului de Vest drept capitală a Israelului. De astă dată singularitatea politicii americane este mai evidentă decât oricând. Și totuși mișcarea președintelui Trump nu pare să fi fost nepregătită, căci Arabia Saudită și Egiptul par preocupate mai curând să limiteze influența Iranului și se arată mai favorabile decât în mod obișnuit față de Israel, ceea ce fisurează e eventuală solidaritate islamică și minimalizează reacția defavorabilă a Turciei.

E totuși prematur să investigăm acum toate implicațiile și consecințele acestui gest politic, dar este util să enunțăm de pe acum ceea ce este mai important, reperul central față de care se orientează toate celelalte: Israelul moștenește întreaga problematică evreiască, inclusiv povara sa istorică. Anul trecut, în luna mai, s-a desfășurat la București ședința plenară a Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (IHRA), în cursul căreia a fost enunțată o definiție actualizată a antisemitismului. Faptul semnificativ este că țările participante (Statele Unite, Marea Britanie, 23 de țări membre ale Uniunii Europene și altele opt) au asumat un text care include antisionismul ca manifestare disimulată a mai vechiului antisemitism. Nu ar trebui să ne mire, căci atâta vreme cât actele teroriste din Europa occidentală sunt explicate și justificate drept replici ale ocupației israeliene, a defini antisionismul ca formă de antisemitism nu mai este o dezbatere academică, ci o contraofensivă ideologică. Or, bătălia pentru Ierusalim are toate datele să fie percepută în viitorul apropiat ca o luptă împotriva noului antisemitism, cu perspectiva nefericită de a plasa Europa occidentală într-o serioasă dificultate de ordin moral.

Într-o conferință relativ recentă - dacă avem în vedere profunzimea istorică a subiectului - un filosof francez spunea că ”războiul pentru «luarea Ierusalimului» este astăzi războiul mondial”. Era o metaforă a luptelor ideologice și a mesianismelor care animă lumea contemporană, dar ea riscă să dobândească un înțeles propriu.