Băncile germane, implicate în salvarea Greciei?

Printre cei care vor participa la întâlnire se numără directorul Deutsche Bank, Josef Ackermann, şi preşedintele Băncii Federale, Axel Weber. Cabinetul de la Berlin intenţionează să aloce suma de 22,4 miliarde de euro pentru statul elen.

Planul urmează să fie supus aprobării în Parlamentul german. Suma totală pe care Grecia o primeşte de la partenerii europeni şi de la FMI se ridică la 110 miliarde de euro.

Salvarea Greciei. De la pompieri la strategie

Dacă asistenţa financiară acordată Greciei de către partenerii comunitari meţine, pentru moment, stabilitatea zonei euro, viitorul reclamă teme de gândire mult mai serioase.

Nu a trecut mult timp de când cancelarul federal, Angela Merkel, aprecia că o susţinere financiară a Greciei este doar soluţia extremă şi improbabilă. Dar cazurile ajung, uneori, la extrem mai repede decât te-ai aştepta.

Sigur că ajutorul financiar acordat Greciei este supărător iar germanii şi ceilalţi salvatori îşi vor număra banii puşi la bătaie scrâşnind din dinţi. Grecia este, de fapt, o ţară care, decenii la rând, a dus o viaţă mai scumpă decât şi-a putut permite. A măsluit statistici şi chiar aşa, cu cifre false, şi-a făcut loc în uniunea monetară.

Intervenţia salvatoare a celorlalţi naşte, desigur, întrebări. De ce, de exemplu, ar mai trebui să te străduieşti să fii mai bun, când se poate şi aşa? Întrebare valabilă nu doar pentru Grecia, dar şi pentru Spania, Portugalia şi Irlanda.

Dar, dacă tot eram la întrebări, mai e loc de una: cât de mult le-a păsat, până mai acum, Comisiei Europene şi celorlalte state ale Uniunii despre situaţia reală a economiei elene? Cât le-a păsat, de exemplu, germanilor, atunci când, în vremuri de acumulare de datorii, stăteau liniştiţi pentru că ei îşi exportau produsele?

Nevoia de stabilitate

Tocmai acest export masiv este baza nevoii germane pentru o zonă euro stabilă. În absenţa ei, se prăbuşeşte un întreg concept economic. Dar nu operaţiunea pompieristică este soluţia.

În absenţa unei reforme structurale în interiorul Uniunii, odată ieşiţi din prima criză, europenii se trezesc în pragul următoarei. Aceasta înseamnă exact ceea ce nu s-a întâmplat până acum: un control mai drastic al pieţelor financiare.

Zona euro a fost o producţie în primul rând politică şi mai puţin economică, gândită pentru vremuri bune. Dar a venit furtuna iar regulile nu dau roade. Nu doar schimbul intern de informaţii se cuvine pus la punct, ci şi politica economică pan-comunitară. Şi chiar dacă, în acest moment, subiectul e tabu, soluţia excluderii temporare din zona euro trebuie să existe.

Şi, apoi, revenind la întrebări, ar mai fi câteva. Cât timp vor mai decide câteva agenţii de rating asupra destinului unor economii naţionale? Şi de câte ori vor mai fi salvate băncile de către plătitorii de impozite pentru ca, apoi, să se întoarcă în pieţele financiare ca jongleri cu speculaţii îndreptate împotriva statelor? Şi cât timp va mai lucra industria lobby-ului nestingherită?

Până atunci, însă, Uniunea Europeană trebuie să înveţe lecţiile pe care singură şi le-a dat în aceste săptămâni, în care, iată, a trecut primul obstacol tocmai printr-o bună coordonare.

Autori: Christoph Hasselbach / Cristian Ştefănescu
Redactor: Ovidiu Suciu